Expoziţie, sau strivirea corolei de minuni a lumii

Aniversarea, la sfârşitul anului trecut, a 75 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa a fost sărbătorită fără mare pompă ori panglici scoase pe gât, într-un fason bibliotecăresc: expoziţii de cărţi, fotografii, afişe şi desene, lansări de carte, alocuţiuni ale câtorva bibliotecari intraţi în pensie de pe uşa principală a BJC, discuţii cu scriitori locali. Expoziţiile, cu diferite croieli, au încercat să adauge cuante de fantezie şi ingenuitate şarmului uşor desuet al ideii de bibliotecă. Una dintre expoziţii a ieşit însă, neaşteptat, din notă. S-a dovedit că are alte aspiraţii, că ţinteşte mistreţul cu colţi de argint al valorii artistice, întrucât începutul de an 2007 o găseşte într-una din sălile Muzeului de Artă Constanţa. Se numeşte „Mamaia acum 100 de ani!” (da, cu semnul uluirii, ca şi stările pe care le induce), autorul ei este domnul arhitect Radu Cornescu şi este o „expoziţie iconografică”. Afişul care anunţa manifestarea mi-a provocat prima nedumerire. Am fost frapat de faptul că acesta explicita termenul iconografic, de fapt nu explicita este cuvântul potrivit, mai degrabă trăgea de conţinutul conceptului, ca de un gumilastic îndărătnic, pentru a face loc următoarei note intensionale: „reproduceri după cărţi poştale şi fotografii memoralistice”.Expoziţia, aranjată pe câteva panouri dreptunghiulare – care seamănă cu frumoase foi lucioase de carte – nu conţine numai imagini, ci şi un text, cu un Times New Roman italic, potrivit pentru o lectură de la 1 – 1,5 metri, curgător printre cele 86 de reproduceri, ca un lahar printr-o rezervaţie naturală. A doua surpriză, neluând-o în seamă pe cea cu textul (în fond nu poţi să anunţi chiar totul în afiş, însă asta e greşeala celor care nu înţeleg că pentru a spune multe, nu e nevoie să foloseşti o seamă de cuvinte, ci e de ajuns să foloseşti cuvinte de seamă) a fost constatarea că „Mamaia acum 100 de ani!” nu este o secvenţă, o felie de timp, cum sugera titlul, ci o istorie, susţinută deopotrivă imagistic şi frazeologic. Însă o istorie în pasul ştrengarului, ca o traversare din piatră în piatră, a unui pârâu nestăpânit, cu câteva lucruri savuroase, precum constrângerile impuse vilegiaturiştilor de către Primăria Constanţa, dar şi multe idei fruste ori veştejite. Se vorbeşte aldin de nişte „începuturi: imediat după 1900”, urmează brutal ceva despre „după 1918”, se schimbă, în cheie sumbră, la „naţionalizare” şi se ajunge, în viteza a cincea, la „economia de piaţă”, nefericita vârstă actuală a staţiunii Mamaia.Imaginile, probabil splendide în original, uşor pixelate prin mărite la o imprimantă nu prea grozavă, acompaniază acest voiaj sprinten: moda de promenadă la începutul secolului XX, trenul ce lega demult Constanţa de staţiune, cabinele individuale pentru îmbrăcat costumul de baie, gara Mamaia şi vechiul pavilion, dame la plajă, umbrele cu franjuri, vile, poteci bătătorite, un tobogan cimentuit, fântâni arteziene, valuri, dolce farniente, domni cu ziare şi mustăţi pe oală, smalţul unor vremuri duse, Daciile anilor 70, hoteluri, salvamarii şi observatoarele lor, reclame la Coca-Cola, Aqua Magic.Expoziţia are pantă de curgere, are cap, corp şi, altă surpriză, ceva venin, în coadă. Episodul „economiei de piaţă” este împănat cu chinina nemulţumirilor personale vizavi de situaţia staţiunii, în special a arhitecturii ei. Autorul a avut exigenţe şi aşteptări de la guvernanţi, de la constructori, de la Marea Neagră, de la Timp. Au fost spulberate. Păstrează, însă, certitudini despre cum ar trebui să arate Mamaia, despre ce mai poate fi salvat şi cum. „Pe când un Disney Land?” se întreabă autorul (ironic ori pe bune, nu e prea clar). „Mamaia,” lăcrămează perplexant fraza, „la lungimea şi importanţa ei, ar trebui să aibă cinci porturi turistice, nu doar unul – şi acela sistat”. Iar în altă parte: „construcţiilor de astăzi din Mamaia le-aş imputa nealinierea la această tradiţie (a deceniului 7, n.m.)”. Pe finalul textului, autorul ambalează instalaţia şi gramatica, surprinsă, iese prin lunetă: „Eu nu spun nu împotriva unor construcţii care […]”.Dincolo de neajunsuri, cred că întrebarea esenţială pe care o pune această „Mamaie” este următoarea: până unde putem merge cu neglijenţa ori tupeul, pe simeze. „Mamaia acum 100 de ani!” a fost vernisată şi ocupă un loc într-un muzeu de artă. Ni se sugerează astfel, că este o expoziţiune artistică şi nu un scheci pedagogic sau cu vreun alt contur. Deci, aşa trebuie să o considerăm şi noi. Expoziţiei, ca fapt artistic, i se aplică acelaşi presing evaluator ca şi unui obiect de artă. Ca atare, conceptul de expoziţie este definit şi el în jurul categoriei esteticului. Unei adunări de obiecte trebuie să i se poată aplica judecata estetică pentru a putea fi considerată expoziţie. O înşiruire de picturi, chiar fără mare valoare artistică, reprezintă o expoziţie, în bună măsură eşuată, dar expoziţie. Un lot de branţuri purtate de soldaţii români în primul război mondial, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, nu formează, însă, o expoziţie artistică, ci doar o expunere cu potenţial pacifist. Diferenţa e dată de intenţie, de substratul creării unei noi lumi, al modelării unei vieţi noi din clisă, dintr-o coastă arcuită, din bube, mucegaiuri sau orice altceva.Unui desen original al unui copil de cinci ani, unui tors de gnom în piatră ponce, unei prelate de semnalizare a armatei americane, răzuite, pe ici pe colo, de un artist, unui buzdugan cu trei peceţi din turtă dulce, unei fotografii mişcate reprezentând un motociclist chior, unui Maybach din sârmă de baloţi şi pagini din Coelho, unui text oarecare, îndelung caligrafiat cu ajutorul penelor de gâscă, unei şopârle verzi, din plastilină, leşuită pe un ecran TV nu le putem refuza critica întru estetic. Unii spun că nici unei biserici în miniatură, din slănină albă, dar eu nu cred asta. Mă întreb însă, cine poate pune rezoluţia Castalia, pe un dosar cu file A3 ieşite pe gura unui haşpe, reproduceri ale unor imagini, fie ele epocale, fulminante, zguduitoare? S-ar putea obiecta, totuşi, că şi ele creează o lume, mai exact recreează un minunat suflu estival, stins. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui spus că o fac în aceeaşi manieră în care carpetele Fabricii de Covoare „Arniciul” recreează seraiul mitic. Adică în bună notă kitsch. Cinstit este însă, să spunem lucrurilor pe nume: dosarul „Mamaia” nu recreează o lume ci o striveşte.

2 Răspunsuri

  1. nu stiu de unde gasesti atata rabdare analitica si forta narativa ca sa produci aceste microeseuri care iti reusesc foarte bine si care contempla fapte pe langa care cei mai multi oameni trec nepasatori. sustin si in public aceeasi parere, ca la acest moment, dintre bibliotecarii mai tineri, esti cel mai talentat la scris.

  2. Esti mult prea bun cu scrisul meu. Daca e totusi ceva seva in el, ea vine dintr-o anume indignare fata de meteoritii din jur.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: