Dilema lu’ peşte: discotecă sau bibliotecă?

Discuţiile din ultima vreme pe tema campusului din Regie, generate de intenţia doamnei rector de la Politehnică de a înlocui cârciumile, cluburile şi discotecile cu obiective oleacă mai culturale, cum ar fi librăriile sau bibliotecile (de altminteri lăudabilă, din punctul meu de vedere) este (sau a fost, pentru că subiectul pare a se fi fâsâit deja) o mană cerească pentru jurnaliştii noştri din secţiile de educaţie/cultură care, ca şi colegii lor din alte departamente, abia aşteaptă un subiect de scandal. Mă rog, să fie la ei acolo, dar când aduc vorba de biblioteci mi se strepezesc dinţii, la fel cum li se strepezesc lor când îl scriu/pronunţă. E ca şi cum m-aş apuca eu să vorbesc despre fizica cuantică folosind sumarele informaţii pe care le-am primit în liceu. Recunosc că sunt subiectiv: am avut câteva experienţe personale absolut dezagreabile şi deprimante cu nişte copii, jurnalişti făcuţi pe puncte şi puşi să se ocupe de problemele educaţiei şi culturii, că, nu-i aşa, la asta se pricepe oricine. Unuia de la un cotidian al cărui titlu presupune uzul creierului i-am vorbit mai multe zile la rând despre bibliotecă, i-am dat o mulţime de date, ca să văd apoi în ziar un titlu năucitor: „Ca să supravieţuiască, BCU Bucureşti închiriază spaţii pentru filme cu Van Damme” (citatul e aproximativ, nu am răbdare să caut acum titlul articolului). Asta a reţinut omul din tot ceea ce îi spusesem, ba chiar a ţinut să accentueze că, tot pentru a „supravieţui”, suntem obligaţi să închiriem spaţiile de la parterul bibliotecii (spaţii care sunt închiriate… de pe vremea lui Carol I, asta a fost destinatia lor de la început) – un cititor neavizat putând lesne înţelege de aici că sacrificăm spaţii destinate lecturii ca să obţinem bani.
Oful meu (dincolo de acest „terorism” al unora din presă, care la o adică îţi dau în cap cu obligaţia de a le furniza informaţii – perfect justificabilă, câtă vreme eşti instituţie publică -, dar nu consideră necesar să îşi asume la rândul lor obligaţia de a prezenta faptele corect şi netendenţios) este acela că prezentăm interes doar atunci când ni se mai fură nişte cărţi, suntem implicaţi fără voia noastră într-un scandal cu tentă politică (vezi cazul Erceanu) sau, Doamne fereşte, vine vreo revoluţie şi mai arde nişte cărţi ca să dea bine la televizor (tragediile au făcut întotdeauna audienţe mari). Aici avem, desigur, partea noastră de vină, pentru că nu am învăţat încă cum să ne vindem marfa într-o lume în care relaţiile publice sunt esenţiale şi lăsăm ca imaginea noastră să fie construită aproape exclusiv din exterior.
Cât priveşte brusca preocupare a doamnei rector pentru biblioteci, poate că ar fi cazul ca domnia sa să-şi reamintească de faptul că are în curtea Politehnicii o clădire de bibliotecă modernă (dacă ţinem cont de planuri planuri, pe care le-am văzut cu ochii mei în 1998), a cărei construcţie a început în urmă cu mulţi ani, înainte de 2000, dacă nu mă înşel, şi care începe să semene din ce în ce mai mult cu edificiul Bibliotecii Naţionale de pe cheiul Dâmboviţei, adică e la fel de sedusă şi abandonată – cel puţin aşa părea pe la jumătatea anului trecut. Poate că ar trebui să-şi propună să termine acea construcţie decât să-şi dorească să transforme nişte cârciumi în biblioteci.

Un răspuns

  1. Sa transformi niste carciumi in biblioteca e ca si cum ai vrea sa schimbi naravul lupului.
    In ultima vreme, am constatat ca multi studenti fosti studenti sau doar cu liceu cand le scriu despre BCU-Bucuresti fara sa mai adaug Carol I, deja prea mult pentru ei imi raspund „asta unde e?” raspund „in Bucuresti”, „unde se afla?” „Langa Ateneu” „Nu cunosc cladirea” si adaug dezamagita o amintire neplacuta „Aceea care a ars la revolutie” si parca descopera Ameroca: „Aaaaa, daa o stiu”
    Sper ca generatiile care vin sa nu mai poarte o astfel de conversatie

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: