Cu legea în mână. Care lege?

Nu m-a mirat întîmplarea cu patinatorul de la BCU Bucureşti, relatată acum câteva zile pe blog, de dl Robert Coravu. BJ Constanţa e şi ea martora multor întâlniri de gradul doi: tineri care vor să citească Playboy (varianta sud-americană), ori vor să intre cu Bubico al lor prin secţii, indivizi care vor să li se aducă la domiciliu Monitorul Oficial (partea a 6-a), persoane care îşi comandă pizza supersupremă la sala de lectură, neni al căror entuziasm în timpul lecturii rivalizează cu nechezatul cailor, nespuţiţi (termen inventat de Radu Paraschivescu) pentru servirea cărora ai avea nevoie de o mască de gaze NATO-2000 şi mulţi alţii. Eu unul le privesc solicitările cu oarecare simpatie, probabil şi pentru faptul că prima mea vizită la bibliotecă poate fi lesne încadrată în aceeaşi categorie: direct de pe plajă, în şlapi, tricou, pantaloni scurţi şi mărarul de pe picioare, plin de nisip.  Nu cred, însă, că soluţia ar fi împănarea regulamentelor cu interdicţii. Codurile ce interzic sunt îndeobşte motivate de penalizarea încălcării regulilor. Sunt şi în câmpul nostru de acţiune, fără doar şi poate, chestiuni sancţionabile: întârziere la restituire, desfigurarea cărţilor, convorbiri telefonice în sală etc. Unele comportamente nu sunt, însă, sancţionabile în sens tare – bănesc ori cu suspendarea permisului – ci doar în sens slab, negociindu-se o abrogare ori atenuare a lor. Pentru acestea din urmă bibliotecarii ar trebui să facă apel la nimic altceva decât un text cu putere constitutivă, legea bibliotecilor de preferinţă, care să conţină, în preambul, ceva de genul: bibliotecile promovează dezvoltarea spirituală generală, facilitarea accesului liber la informaţie al tuturor cetăţenilor. Mă rog, un pic de talaş glorios gen Constituţia SUA. Şi, pus într-o situaţie precum cea cu adolescentul care vrea să-şi lase dîra de nisip pe holuri ca limaxul urma lui lipicioasă, să marşeze pe bună-starea generală de lectură, bună-stare pe care el o încalcă (deranjându-i prin ridicolul lui pe ceilalţi cititori) şi nu pe articolul cutare din regulament. Bibliotecarul să fie îndrituit să interpreteze un text inteligent-echivoc, şi astfel să decidă situaţional nefirescul comportamentului utilizatorilor. În nici un caz să fie pus în poziţia de a căuta alineate şi paragrafe ca un poliţist transpirat într-un ambuteiaj.

Un răspuns

  1. Sper că s-a înţeles că propunerea cu „actualizarea” regulamentului era o glumă (dacă o luăm în serios, atunci ne putem apuca să interzicem prin regulament şi accesul în costume de baie sau, Doamne fereşte, atentatele teroriste). Gluma porneşte însă de la realitate: sunt foarte mulţi utilizatori care, atunci când li se atrage atenţia asupra faptului că nu le sunt permise anumite lucruri, întreabă „unde scrie”, chiar dacă a nu face lucrurile respective ţine de bunul simţ sau de normele elementare de comportament într-un spaţiu public.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: