Interpretare şi raţionalitate

Interpretare şi raţionalitate. Paul Cornea. Iaşi: Polirom, 2006, 600 p.
ISBN (10) 973-46-0281-0; ISBN (13) 978-973-46-0281-0

Paul Cornea (născut 1924), doctor în filologie, actualmente profesor consultant, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, este un erudit care a îndrumat generaţii importante de scriitori şi pedagogi ai universităţii. Dintre volumele publicate, amintim: „Studii de literatură română modernă” (1962), „De la Alexandrescu la Eminescu” (1966), „Originile romantismului românesc” (1972), „Conceptul de istorie literară în cultura românească” (1978), „Introducere în teoria lecturii” (1990).

Pornind de la definiţiile standard, disecând conceptul şi dezvăluindu-i înrudirile – înţelegerea, afectivitatea, plasticitatea – fără a stabili graniţa dintre ele („e şi inutil s-o căutăm”), influenţele, limitele, Paul Cornea ţine un discurs minuţios construit pe o bibliografie recentă, valoroasă, intenţionând o clarificare a statutului interpretării în raport cu raţionalitatea, accentuând o recitire a celui de-al doilea element intrinsec. Demersul teoretic în Interpretare şi raţionalitate (2006) îşi propune să creeze o astfel de ţesătură, cu linii de forţă ce se transmit dintr-o dimensiune în alta cu o viteză finită.

Cu intenţia de a cuprinde diferitele abordări din domeniile cunoaşterii unde se constată ocurenţa interpretării, autorul le aşează într-un dialog riguros, configurându-le dual sau nuanţându-le sub incidenţa raporturilor conjunctive, disjunctive, de găsire a numitorului comun. Un exemplu ar fi dialogul celor două laturi ale înţelegerii – activităţile intelectuale superioare şi sistemul afectiv – denumite într-un mod cel puţin discutabil: „raţională” şi „existenţială”.

Înţelegerea depinde de anumite principii – principiul consensului, al adecvării situaţionale, al gradualităţii, al negocierii, al intenţionalităţii, al contingenţei etc. Există o abordare interdisciplinară a înţelegerii, fiind invocate diverse domenii ale cunoaşterii. Astfel, sunt reluate ocurenţele conceptului, limitele funcţionale, ipostazierile.

Există, de asemenea, diferite abordări ale înţelegerii din perspectiva comunicării interpersonale, a comunicării văzute ca metafora orchestrei (reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto), metafora teatrului (Erving Goffman), teoria etnometodologică, pragmatica (teoria actelor de vorbire a lui Austin), a contextualizării, a construirii împreună cu Celălalt a actului de vorbire (Lévinas), al asentimentul (Gadamer).

Există un tipar discursiv recurent în acest studiu despre interpretare atunci când autorul analizează conceptele înrudite. El stabileşte originile, redă cele mai cunoscute definiţii, intenţionând ca, pe parcurs, să nuanţeze interpretarea despre interpretare, finalitatea, relaţiile, dimensiunile, corelaţiile.

Odată stabilite conceptele de înţelegere şi interpretare, autorul operează diferenţele: prima survine, este spontană, elementară, automatizată, iar a doua este asumată, conştientă, premeditată; prima implică o siguranţă a ceea ce se enunţă, a doua implică o probabilitate, astfel „orice tip de interpretare constituie o dezvoltare a înţelegerii cauzată de o criză a sensului”. Spre deosebire de interpretarea nonraţională, cea raţională este singura care poate clarifica, aprofunda, servi drept suport tuturor celorlalte forme de cunoaştere. Autorul consideră că a caracteriza unidimensional interpretarea, a elimina afectul, duce la incompletitudine. .

Discursul „revine” punctual asupra interpretării propriu-zise în paginile dedicate lui Wittgenstein, Karl Popper, Habermas pentru a ajunge la „criza raţionalităţii contemporane”, la limitele ei şi la asaltul iraţionalului.

Analizând al doilea termen al opoziţiei eterne – iraţionalul, autorul realizează alte digresiuni, antropologice, în ceea ce priveşte revalorizarea miturilor, imaginarul simbolic, magia, credinţa religioasă şi raporturile tuturor acestora cu raţionalitatea, postulând cu argumente din opere celebre lipsa de justificare a opunerii şi întâietăţii tipurilor de cunoaştere, digresiuni legate de revoluţia relativităţii şi a indeterminării. Autorul clarifică deosebirea dintre raţionalitate şi raţionalizare, aceasta din urmă fiind „o caricatură a celei dintâi”, ce uniformizează şi mecanizează, ignorând iraţionalul naturii umane, precum şi faptul că raţionalitatea este/ar trebui să fie „suplă, flexibilă, deschisă”.

În aceeaşi tradiţie a împăcării dualităţilor, dezbaterea respinge unilateralizarea vieţii spiritului. Această ţesătură a ideilor din diferite domenii este asemănătoare imaginii rizomului din teoria platoului formulate de Felix Guattari şi Giles Deleuze. Teoriile celor doi sunt analizate în capitolul dedicat criticii postmoderne a raţionalităţii, alături de Heidegger (acuză raţiunea de tip algoritmic), Derrida (opunându-se universaliilor, absoluturilor în favoarea diferenţelor, aproximărilor), Rotry (acuzând raţiunea tehnică, „indiferentă dacă oprimă sau eliberează”), Foucault (opunându-se raţiunii ca instrument al puterii).

Ultima chestiune dezbătută aici este un răspuns la întrebarea cine este stăpânul – iraţionalitatea sau raţionalitatea. Şi aici autorul subliniază deosebirea dintre disponibilitatea contemporană spre structurile iraţionale şi ceea ce e „preferabil”, în opinia autorului, şi anume o raţionalitate „suplă, flexibilă, deschisă, inventivă, conştientă de propriile limite”.

O idee interesantă este aceea a tabloului genurilor interpretării – traducere, explicare, conjectură, descifrare – de importanţă hermeneutică majoră. Paul Cornea identifică subgenurile şi substructurile interpretării care se lasă descoperite de o aparentă reacţie în lanţ a influenţelor reciproce. De la dialogurile platonice la iconicitatea sensului, poziţiile tind nu să se excludă, ci să se completeze.

Raţionalitatea interpretativă este analizată în contextul structurilor anticipative, al reprezentărilor sociale, subliniindu-se autonomia sa relativă.

Iraţionalitatea, ca element indispensabil care intervine în procesul de interpretare, este abordat din perspectiva tradiţiei, în ceea ce priveşte „rigoarea” psihanalizei, întâlnirile acesteia cu hermeneutica, aplicaţiile ei în literatură, fundamentul prereflexiv, factorii care condiţionează socio-cultural individul, ansamblul credinţelor etc.

Conceptul de interpretare, aşa cum îl proiectează autorul, nu se limitează la textul vorbit sau scris, ci se referă şi la lucrările dramatice, coregrafice, muzicale sau cinematografice.

Autorul alege soluţiile moderate, care se situează pe o cale de mijloc pentru a evita suprasolicitarea raţionalităţii sau a iraţionalului, altfel spus inchiziţia sau delirul, iar cel care interpretează trebuie să dispună de tact, să fie deschis şi subtil.

%d blogeri au apreciat asta: