O lume fără cărţi şi biblioteci

De foarte multe ori, în dezbaterile privind viitorul cărţii, al lecturii şi al bibliotecilor, simplificând nepermis de mult lucrurile, cartea este percepută ca fiind opusă calculatorului, calculatorul însemnând moartea lecturii (deşi nu am reuşit să înţeleg de ce lectura ar fi indisolubil legată de carte – codex tipărit).
Chiar dacă am exclus din start înţelesurile de: act oficial, scrisoare, deţinere de cunoştinţe, cartonaş folosit la jocurile de noroc, document de identitate etc. pe care le poate avea, cuvântul „carte” rămâne unul ambivalent – avem cartea-obiect (suportul) şi cartea-conţinut, de unde şi nenumăratele expresii în care intervine, însemnând de fiecare dată puţin altceva: „a scrie o carte”, „e o carte interesantă”, „mi-a plăcut cartea”, „răsfoiesc o carte” etc.
Cu toate că suntem atât de obişnuiţi cu acest cuvânt încât îl tratăm ca pe o noţiune elementară, am avut curiozitatea să cercetez definiţiile din dicţionare – fapt care nu m-a ajutat deloc. Am încercat, apoi, să aflu opiniile colegilor mei bibliotecari, ale prietenilor şi ale cititorilor – diverse şi interesante. Am fost de acord cu părerea că se poate scrie o carte despre „carte”, am realizat că aşa nu mai pot termina articolul de faţă şi mi-am promis că voi reveni cândva la acest subiect pentru a-l dezvolta. Menţionez că nu am găsit deocamdată pe nimeni care să spună, cu mâna pe inimă, că poate separa cartea-obiect de cartea-conţinut, aşa cum face dicţionarul nostru enciclopedic. Iată definiţia incriminată: „CARTE (lat. charta) 1. Reunire în volum a unui număr mai mare de 48 de file tipărite. Formatul c. poate fi  in-folio, in-quarto, in-octavo etc. 2. P. ext. Scriere (cu conţinut literar, ştiinţific, didactic etc.) a unui autor apărută în formă de carte.”[1] Sinceră să fiu, nu mi se pare o definiţie prea grozavă. Ba chiar nu-mi place deloc! Din punct de vedere al istoriei scrierii, cărţi sunt şi cele „manuscrise” şi cele „scrise” pe tăbliţe de lut sau de lemn, pe scoarţă de copac, pe foi de palmier, pe suluri de papirus sau pergament, pe suport electronic sau cine ştie ce se mai inventează chiar în momentul în care scriu aceste rânduri. Deja vorbim de audio-books şi e-books – cărţi audio şi cărţi electronice, cum ar veni. Cărţi le numim şi pe cele destinate copiilor, în care textului i se substituie succesiunea de ilustraţii, pe cele cu imagini mobile şi pe cele de colorat. (Am citit despre o carte-borcan cu titlul scris pe capac, de exemplu. Am văzut carte-nasture, carte-ceas!). Cu baremul de 48 de pagini, este exclusă din sfera de cuprindere aproape toată producţia destinată preşcolarilor. Pe de altă parte, există suficiente reviste cu mai mult de 48 de pagini. Ce să mai zic de cartea Braille? Până şi latinescul „charta” (din care provine „carte”) însemna mai mult, la vremea lui: „foaie de papirus, hârtie; scriere, operă”.[2] Aşa că am cele mai serioase rezerve faţă de definiţiile din dicţionare. Singura abordare care mi-a plăcut (adică s-a potrivit cu ideile mele preconcepute) se găseşte într-o ediţie mai veche din Encyclopaedia Britannica. Până la urmă, cu bibliotecile virtuale şi altele asemenea, cel mai greu va fi de stabilit graniţa dintre carte şi non-carte căci, extinzând dincolo de margini, Universul întreg  poate fi considerat o carte, în care Unicul scrie.
Cât despre mine, consider că acest cuvânt, „carte”, posedă, în cel mai înalt grad, calitatea de „cameleonism cultural” – adică îşi schimbă conţinutul de la o etapă culturală la alta. (Îmi place să cred că sintagma „cameleonism cultural”, folosită cu acest înţeles, îmi aparţine, deşi există atât de puţine şanse.) Aşadar, în momentul de faţă, înţelesul comun al cuvântului „carte” e cel de codex tipărit, purtător de informaţii şi/sau opere literare şi discutăm (mult) dacă această „carte” poate dispărea sau nu (nu uitaţi că eu nu am nici un interes să dispară, pentru că aşa m-am obişnuit să lucrez). Dacă e vorba de conţinut, avem dovezi clare că, atâta timp cât omenirea are nevoie de informaţii şi poveşti, găseşte ea căile să le transmită – cu sau fără cărţi. Iar dacă vorbim despre cartea-obiect, când aud „cartea (i.e. codex-ul) va supravieţui”, brusc îmi vine în minte imaginea unui scrib strângând la piept sulul de papirus şi zicând: „papirusul nu va pieri niciodată” –  pergamentul fiind considerat, la început, un material lipsit de eleganţă, ca să nu mai vorbim de hârtie pe care, elitele, la apariţia ei, o considerau un material de-a dreptul vulgar.
E foarte clar că nu ştiu ce se va întâmpla cu cărţile. Şi aşa se vorbeşte deja despre implantarea de cunoştinţe, adică „scrierea” direct în minte, cum ar veni, când suportul este chiar creierul omenesc. Şi atunci, cine ştie ce înţeles îi va mai fi atribuit cuvântului „carte”.
Cât despre biblioteci, definirea lor nu ridică probleme prea mari: „BIBLIOTECĂ (fr.) Instituţie de cultură în care se adună, se organizează şi se păstrează fonduri de publicaţii (cărţi, reviste etc.) şi manuscrise pentru a fi folosite de cititori.”[3]  (Înţelesul cuvântului „carte” se modifică în timp, după cum am încercat să demonstrez până acum, iar acel „etc.” din paranteza definiţiei lasă loc unui şir nesfârşit de posibilităţi.)
Urmând evoluţia suporturilor de informaţii, e de aşteptat ca bibliotecile, în forma cunoscută astăzi, să dispară. (În ultimă instanţă, Internet-ului îi lipseşte doar partea cu „se organizează” pentru a corespunde pe deplin definiţiei de mai sus). Mai mult, într-o lume bântuită de spaime – ne temem de microbi, de epidemii planetare, de propria fiziologie – împrumutul de obiecte, fie ele şi cărţi, are puţine şanse de supravieţuire. Trebuie doar o „boală a cărţii nebune” sau o „gripă bibliotecară” şi aproape tot ce înţelegem în prezent despre activitatea de bibliotecă se va risipi ca un fum. Mă şi mir că acquis-ul comunitar nu a prevăzut dezinfectarea cărţilor, cum se practică în statele (mai) civilizate, sau poate nu am ajuns noi la aplicarea acelor paragrafe. Problema banilor, care circulă şi ei din mână în mână, se rezolvă cu ajutorul cardului, problema cărţilor se poate rezolva în lumea virtuală. În loc să le împrumuţi poţi să le descarci de pe Internet (download) şi ai exemplarul tău sigur, curat, chiar scos la imprimantă (dacă îl doreşti în formă tipărită, e o simplă chestiune de dotare tehnică).
Ce s-ar întâmpla dacă bibliotecile n-ar exista? Noi, ca bibliotecari, n-am exista, cu siguranţă, dar lumea a mai cunoscut perioade fără biblioteci. Oscilez între primitivism şi super civilizaţie. Există şi ideea utopică a omului devenit (într-o nouă etapă a evoluţiei sale) fiinţă perfectă.
Ray Bradbury, în „Fahrenheit 451”, imaginează o lume apocaliptică, din care cărţile sunt izgonite, în care omul este privat de libertatea de a gândi. Romanul se încheie, totuşi, într-o notă optimistă: sunt oameni care se sustrag controlului diabolic, oameni care ştiu cărţi pe de rost şi le spun celorlalţi, oameni-cărţi. Concluzie: lumea fără cărţi e Infernul.
La cealaltă extremă, Jorge Luis Borges (de remarcat că ambii autori fac referire la beletristică) credea că Paradisul are înfăţişarea unei biblioteci. (Iată, am reuşit să-l pomenesc pe Jorge Luis Borges, în pofida faptului că, după ce a fost citat excesiv, menţionarea lui în materialele despre biblioteci şi bibliotecari a ajuns să fie considerată loc comun, fiind apoi evitată cu snobism şi ostentaţie. Dar nu am ce face. Aparţin unei generaţii contaminate borgesian. Şi nici generaţiile de după mine nu stau mai bine, pentru că ideile lui Borges despre cărţi şi biblioteci au amprentat modul în care vedem această mică fâşie a lumii [4], au devenit bun cultural comun – fenomen pe care Borges însuşi l-a descris magistral. Nu, categoric, nu pot scăpa ocazia de a-l pomeni pe Borges, cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, nu-mi dă pace ideea că a avut şi el rolul lui în decizia mea de a lucra într-o bibliotecă. Ce să mai zic de faptul că scriu acest articol cu tema pe care nu o mai numesc. Deja e prea mult!.)
Cu toate acestea, eu cred (excluzând ideea raiului individual aşa cum apare ea în „Hesperus” a lui I.P. Culianu) că Borges se înşeală. În Paradis nu sunt biblioteci. Omul a născocit cărţile şi bibliotecile pentru a umple cumva un gol imens, pentru a scăpa de urâtul care l-a copleşit după izgonirea din Rai. [5]

_________

Note

 

[1] Dicţionar enciclopedic. Vol.1 : A – C. – Bucureşti : Editura enciclopedică, 1993, p.332. Mai cuminte, DEXI : Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. – Chişinău : ARC, 2007, reuneşte cele două aspecte: „Scriere (literară, ştiinţifică, didactică etc.) tipărită şi legată sau broşată în volum”, p.303. 
[2] Voichiţa Ionescu. Dicţionar latin-român. – Bucureşti : Orizonturi, 1993, p. 36.
[3]  Dicţionar enciclopedic, op. cit., p 213. 
[4] Notă ca să nu se supere maestrul: Dar ce tot vorbesc eu aici, chiar lumea-labirint şi răsfrângerea ei în oglindă, în acelaşi timp!
[5] Se pare că, din acest punct de vedere, mai apropiat îmi este Nichifor Crainic care afirmă: „Întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului” (Nostalgia paradisului. – Bucureşti : Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p.346.)

 

4 Răspunsuri

  1. mi-a plăcut mult ce am citit! cineva spunea, cîndva, că nu crede posibilă dispariţia cărţii tipărite fie chiar şi pentru motivul că nu concepe să adoarmă cu un monitor pe piept…[subscriu şi dau mai departe…book ruulzzzz! (chiar şi DEX-ul se va obişnui!)]

    • Dar cu un notebook mic se poate dormi pe piept :)), se poate citi si noaptea sub plapuma insa fara lanterna
      [Sunt din generatia noilor absolventi de biblioteconomie si st. informarii, ma rog, asta se va decide in cateva saptamani, si sunt pro noi tehnologii, digitalizare etc.
      Reusit articolul!!! Altfel nu as fi ajuns pana la sfarsit.

  2. Extraordinar articol! Transpare dragostea de carte a autoarei în fiecare paragraf.
    Indiferent daca ceea ce citim este tiparit pe hârtie sau afisat pe ecranul monitorului, ne întoarcem mereu la înteleptele cuvinte ale batrânului cronicar moldovean, Miron Costin: „caci nu ieste alta mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului zabava, decat cetitul cartilor”.
    PS. Citit si comentat într-o pauza de lectura.

  3. foarte interesant!!!am citit asta deoarece cautam catava idei pentru un eseu la limba romana cu titlul”cartea exista pentru a se ajunge la o lume”…aici se pare k am gasit mult mai mult decat niste simple idei la acet eseu…am realizat k orice ar fii literatura este literatura!!!!!!!!!

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: