Şi a fost plajă şi a fost congres: ziua întâi

Rapel în mijlocul anilor 80 şi al unei zile de vară. Elev al unui liceu constănţean (care a sucombat, neplâns, între timp) îmi strâng alene lucrurile de pe plaja Modern, îngânându-l pe Moromete: „Ia să mă duc eu d-acilea!”.

O iau pe aleea gen El Malecon din faţa clădirii albe a Comandamentului Marinei Militare, apoi pe lângă statuia celui care a fost, este şi va fi, şi urc prin dreptul Farului Genovez într-o oază, o stradă paralelă cu ţărmul, mărginită de tei şi arţari, care, după zborul aluetului, şi-a reluat numele din vremi mai vechi: Regina Elisabeta.

Puzderie de Dacii multicolore cu botul lor inexpresiv pe trotuarul îngust. Târându-mi picioarele în căutarea unui loc pe o bancă ajung, deprimat, aproape de capătul străzii, în locul unde oaza se sfârşea. În faţă Saligny demn, în palton, în spate Daciile îmboldind vilegiaturiştii de pe bănci, în dreapta ruinele fără umbră ale unei intersecţii de străzi romane şi catedrala ortodoxă. Îndrăznesc să sper că e deschisă. Amintirea multelor răstimpuri petrecute în copilărie în clopotniţa bisericii din satul natal îmi inflamează imaginaţia.

Fatalitate. Un baban lacăt unsuros strânge cele două părţi ale unei uşi din zăbrele ca la vechile lifturi. „Înainte, tot înainte” îmi comandă creierul, sfârâind bigubatic.

Alături de catedrală câţiva tei cu coroane pleoştite, într-un fel de curte, mărginită de un gard scund de beton. Cimentul îmi împrumută culant din răcoarea-i funciară. „Poate că din trupul tău îmi vor zidi, nu peste mult cavoul, şi liniştea…”, declam cu glas scăzut. Cu picioarele bălăbănindu-se a bogdaproste, îmi forţez ochii miopi să descifreze o plăcuţă prinsă pe peretele cenuşiu, îmbrăcat parţial în iederă, al clădirii care, nu-i nici un dubiu, e beneficiara siguranţei oferite de gardul pitic: … oteca … eţeană …nstanţa. „Tinere Alexe, la tablă. Se dă următorul exerciţiu: instituţia X cu sediul în Constanţa, de importanţă necunoscută, cu jurisdicţie judeţul Câţa, clădire masivă în U, simetrică, etaj, ochi rotunzi de pod, ferestre mari, coşuri zvelte, iederă bine crescută, gard liliputan, curte bituminată, cu sarcofag, pisici tărcate, grădiniţă de trandafiri neîngrijită, WC cu intrare din curte. Mai ştim că X se termină în oteca. Ce este X?”„Cred că răspunsul este Ceaprazoteca Judeţeană Constanţa. Nu?! Atunci Tralalaloteca. Maiaveţipuţinărăbdaroteca! Buşonlabuşonoteca? Topatamoteca (şi/ sau Melemetoteca)??”

Trecut de garderobă, cu indicaţia prima la stânga (pentru permis de intrare) îmi ascult paşii solemni pe mozaicul holului: bi – bli – o – te – ca – ju – de – ţea – nă – con – stan – ţaaaaa, în timp ce susţin lejer privirea de Sotea a unui Dante de hârtie, format A2. „Nu mă impresionezi tu pe mine! Am vazut eu altele ca tine. Biblioteca din Târgovişte în care lucra o rudă a lu’ taică-miu, fată bătrână (oare să fi avut cărţile vreo vină în asta), bibliotecuţa de la demisol a liceului, vai!, cea a cardinalului Mazarin în care intram cu mâna pe garda floretei şi pielea de găină, printr-o uşă secretă, biblioteca de după geamuri a lui Cezar Petrescu din Buşteni. Mai vrei?”

Prima pe stânga era îngustă cu răftuleţe din lemn lipite de pereţi şi o masă lungă acoperită de un geam crăpat în mijloc. Răcoare. Sunt invitat pe neve de o voce masculină, la dreapta, într-o cameră asemănătoare, perpendiculară pe prima. Răftuleţe plus două birouri, aşezate faţă către faţă: un nene cu mutra lui Louis de Funes şi o tanti cu ochelari, păr scurt, braţe albe, groase, dezgolite şi degete crenvurşti care jonglau cu nişte cartonaşe, îndărătul unui pupitru năltuţ aşezat pe birou.

Zâmbesc şi dau să spun bună ziua întors de ora două şi ceva spre femeie, când Cruchot îmi ia vorba ferm: „Preceptele instituţiei noastre sunt incompatibile cu ţinuta dumneavoastră”. Instantaneu îmi cade faţa, iar Juve, comisarul, mai trage, din şold, o rafală: „Noi nu venim în izmene la bibliotecă”, modulând perfect cozoricean mărturisirea, încât preţ de câteva clipe am avut în nări mirosul obielelor de ţăran care a tras două conace pe arie alături de Duman şi Joian.

Renunţând la pasienţe, colega lui Harpagon îşi ridică neînchipuit de sprintenă fundul măricel de pe scaun şi mă priveşte scurt, scurt. Sub lupele ei puternice mărarul de pe picioare mi se face puf de pui de-o zi, iar şortul şi tricoul se micşorează ca intrate la apă, până la dimensiunile din visul cu cea mai aglomerată şi simţitoare piaţă publică. Prind vaietul prelung al scaunului ce reprimeşte povara, îmi ung gâtlejul cu un gogoloi de scuipat şi mă întorc soldăţeşte spre Monsieur Salluste de Bazan. „Tovarăşa învăţătoare, îî profesoa, îîîî, tovarăşu… eu sunt elev şi utecist şi am venit azi (accent) la bibliotecă pentru a citi şi conspecta (accent grosolan) raportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la congresul al treişpelea. Vă reproduc liber îndemnul secretarului general al pecere, adresat nouă, tinerilor: Învăţaţi, învăţaţi şi iarăşi învăţaţi! Mulţi ar fi de acord că, să împiedici un tânăr să citească despre partid şi lupta revoluţionară înseamnă nimic altceva decât caz penal. Să nu mai pierdem vremea cu fleacuri, vă zic, şi faceţi ce trebuie să faceţi ca să pot… (gest larg de mimare a lecturii)”. Doi dintr-o lovitură. Uuun, dooo, treee, paat, ciiin, şaass, şaaapt, ooop. Cest fini! Nocaut tehnic, dragi români, cetăţeni, tovarăşi.

Primesc din mâna doamnei un permis din carton calitatea a treia şi aduc în faţa jandarmului trei mici buletine de cerere, completate perfect regulamentar: raport la congresul treişpe, Cum a făcut munca omul din maimuţă (din oposum nu se putea?) a lui Engels şi nişte gogoşi ale unui românaş lăudat de Bălănică, profu’ de litere – un omidel cu supranume atât de frumos încât îi dau dreptate lui Ştefan: Moldova n-a fost a lui şi nu-i a noastră, ci a urmuzilor urmuzilor noştri în veacul vecilor.

Urc o scară melcuită spre primul etaj şi intru în sala de lectură cu numărul nouă. Sfios ca o flacără în furtună mă strecor printre mese până la locul indicat de-o bibliotecară frumoasă (frumoasă foc, pane profesore), cu părul blond, aranjat ca un meci de box la categoria grea de voltaicul Don King, şi rochie roşie cu buline albe, asimetrice şi superdilatate pe sâni, lângă un tip cu mâna stângă polată la frunte şi un vraf de cărţi în faţă. Îmi ascund picioarele sub masă şi privesc într-o doară notiţele colegului concentrat. Mă dumiresc imediat asupra adevăratelor intenţii ale caimacamului Vogoride şi urmăresc cursul şerpuit, cu bulboane şi albie parţial secată, al unui pârâu ce curge spre izvorul său, vârful peniţei unui stilou Rainbow,  cu pompiţă.

2 Răspunsuri

  1. Constat că personajul bibliotecar nu se dezminte: diabolic sau angelic dar nu şters, nu căldicel, nici bun de ignorat. Şi mă gândesc că întotdeauna m-au atras cărţile şi filmele în care există biblioteci sau bibliotecari (în roluri episodice, de cele mai multe ori).

    Deci, la o inventariere rapidă şi simplificând nepermis de mult, am văzut bibliotecari (alături de anticari şi/sau colecţionari, tot ce se învârte în jurul cărţii) posesori ai adevărurilor supreme inaccesibile, salvatori ai lumii, apoi bibliotecari gata să ucidă sau să facă sacrificiul suprem pentru a apăra secretele bibliotecii (v. Numele trandafirului, Umberto Eco), bibliotecari sublimi (v. Soniecika, Ludmila Uliţkaia), atotştiutori care pot deschide uşi secrete dar şi recuperatori înfricoşători de cărţi bântuind coşmarurile personajelor din Seinfeld, dacă nu cumva de-a dreptul sadici.

    Se pare că, în mentalul colectiv, bibliotecarul are locurile lui bine puse deoparte. Cât despre întâmplare… (pe mine, mă scuzaţi, m-a furat plăcerea textului) în „Cum se organizează o bibliotecă publică” (Minunea Sfântului Baudolino / Umberto Eco. – Bucureşti : Humanitas, 2000, pp. 34-36), text datând din 1981, Umberto Eco scrie negru pe alb:
    „Bibliotecarul trebuie să-l considere pe cititor ca pe un inamic, un pierde-vară (altminteri s-ar fi dus la muncă), un hoţ potenţial.” şi „Împrumuturile trebuie să fie descurajate.” q.e.d.

  2. Literatura pura in conditiile in care literatura nu este decat cel mai rafinat si adecvat instrument intelectual pentru a capta realitatea. Ma incanta acest text. Urmeaza sa ne povestesti si despre ziua a doua pana la a saptea?

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: