Cenuşa poeziilor lui Bolyai şi manuscrisul tibetan sau un bibliotecar şi două muzee

1. Muzeu vizitat. La Muzeul Bolyai din Târgu Mureş, pe o măsuţă de lucru, un exponat tulburător: o mică  urnă cu file carbonizate. În faţa ei, explicaţia: „Cenuşa poeziilor lui Bolyai Farkas”. Poeziile sunt acolo şi nu sunt. Urma lor persistă, dar ne-au devenit inaccesibile. E un sentiment de pierdere ireparabilă. Gestul de a arde paginile scrise are un plus de dramatism, e diferit de mototolire, rupere, trecere prin tăietorul de hârtii – fervoarea distrugerii e alta.  Imediat mă gândesc, nu la bibliotecile arse (din duşmănie, neglijenţă sau accidental), ci la pierderea incomensurabilă a manuscriselor pe care autorii ni le-au refuzat din proprie voinţă. Cărţile care, aşa cum spune Marcel Bénabou în „Pourquoi je n’ai écrit aucun de mes livres”,  „stau în suspensie în literatura universală” (preluat de Enrique Vila-Matas în „Bartleby” & Co”, carte pe care o recitesc la pas în aceste zile, pentru că mi-a plăcut teribil deşi, trebuie să recunosc, nu mi-a făcut prea bine nici prima dată) .   

2. Muzeu văzut pe National Geographic. Documentar captivant despre restaurarea Oraşului Interzis. Când ornamentele de pe acoperişul templului taoist au fost demontate pentru restaurare, s-a găsit, în interiorul lor, un manuscris budist, tibetan. E o enigmă când şi de ce a fost pus acolo. Sigur că manuscrisul a fost studiat dar, atunci când ornamentele au fost puse la loc, a fost pus şi manuscrisul înapoi. În primul moment, am o tresărire de bibliotecar occidental în faţa unui gest oriental. (Mă gândeam că locul manuscrisului ar fi într-un muzeu, o bibliotecă, ceva…) Apoi gestul mi se pare perfect. Doar ştim că manuscrisul e acolo.     

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: