Întâmplări din irealitatea imediată

Claudia mă instiga sa scriu acest text, deci acest subiect e responsabilitatea ei. Despre ce e vorba? Într-o zi de pe la sfarşitul verii anului trecut m-am dus la biblioteca publică din cartier, Biblioteca Municipal Lluís Fullana I Mira, care se găseşte la cinci minute de mine, în Piaţa Maguncia. Biblioteca Publică de Valencia are o reţea de până în 20 de biblioteci în oraş (aici găsiţi tot felul de date statistice şi administrative despre bibliotecile din toată Comunitatea Valenciană, iar aici un portal al tuturor bibliotecilor publice valenciene destinat utilizatorilor). Am avut ghinion de la început deoarece bibliotecarul nu ştia cum îmi pot conecta PDA-ul la reţeaua de Internet gratuit care se găseşte în fiecare bibliotecă. Mi-a dat o parolă şi un nume de utilizator, dar nu se conecta . Mi-a spus ca nu ştie pentru ce, fără să încerce să rezolve problema, rămânând amabil şi ineficient. Atunci m-am aşezat să citesc o carte despre poezia valenciană. În Valencia se vorbeşte şi se scrie atât în ceea ce noi numim spaniolă, dar ei numesc mai curând castellana, cât şi în valenciană. La Universitate şi în biblioteci, de exemplu, totul este pus în valenciană. Acest bilingvism fiind punctul sensibil al politicilor culturale. Mi-am aşezat PDA-ul pe masă, la îndemână, ca să pot consulta dicţionarul. Eram la ultima masă cu spatele la intrare ca sa nu fiu deranjat de cei care se preumblă. În bibliotecă mai erau cam 20 de persoane, studenţi, cititori fideli sau oameni care îşi pregăteau examenele de oposiciones (examene pe care le dau toţi cei care vor să obţină un post în administraţia publică, inclusiv de bibliotecar în bibliotecile publice). În această linişte, stare de relaxare şi concentrare în lectură deodată sunt înconjurat de patru adolescente între 10 şi 15 ani care îmi pun în faţă câteva foi de publicitate şi îmi cer bani sau mâncare oarecum în şoaptă. Le spun să mă lase în pace iar ele dispar imediat (totul a durat maxim 10 secunde) şi eu îmi continui lectura. După un timp, să zicem 5 minute, când îmi ridic ochii din carte şi mă uit pe masă îmi dau seama că nu mai avem PDA-ul. Incep să caut adolescentele prin bibliotecă, pe afară, nu mai era nici urmă. Îi povestesc bibliotecarului care îmi spune că îi pare rău şi crede că au intrat când a fost el puţin ieşit şi l-a înlocuit colegul. Altfel, nu le-ar fi lăsat să intre deoarece au mai fost prin bibliotecă şi au mai dispărut lucrurile oamenilor. Întreb dacă au cameră de supraveghere şi îmi spune că nu. Dacă au vreo asigurare, nici atât. Mă sfătuieşte să mă duc la poliţie să fac un denunţ, ceea ce am şi făcut. După această întâmplare incredibilă citesc în ziare, cred că până atunci nu am fost atent la astfel de informaţii, că bande de copii, antrenaţi ca să fure, au bântuti prin Valencia toată vara. Au furat în special de la turiştii care sunt mai dezorientaţi necunoscând nici oraşul şi nici instituţiile tot ce se putea fura. Specializarea lor era să fure când scot oamenii bani de la bancomat sau să le fure obiectele electronice valoroase precum telefoane, camere foto sau video, etc. pe care omul le ţinea în mână sau le lăsa pe masa din bar ca să bea o cafea. Tehnica era aceeaşi: erau în grup, unul dintre ei îţi distrăgea atenţia spunându-ţi ceva, iar ceilalţi te furau şi te împiedicau să reacţionezi. Poliţia se pare că era neputincioasă deoarece legea este foarte protectivă cu minorii aici şi nu le pot face mare lucru, astfel încât într-o singură zi s-a întamplat ca acelaşi grup de minori hoţi să fie prins de câteva ori şi minorii să fie eliberaţi. Vă las să ghiciţi ce naţionalitate au de obicei aceşti copii delicvenţi. Sper ca această poveste să folosească la ceva, aşa cum spune Claudia.

Mai jos, imagini cu biblioteca şi din piaţă.

biblio3.jpg

biblio2.jpg

biblio1.jpg

Un răspuns

  1. Marin, îmi place tare mult ultima imagine. Îţi dai seama că cei care au chef să fure ceva şi ajung în faţa acesti semn nu au altă obţiune decât să meargă la bibliotecă🙂

    Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat. Te-am rugat să spui această poveste aici pentru că aceste lucruri fac parte din viaţa bibliotecii…din păcate. Îmi aduc aminte că acum ceva timp domnul Pleşu era foarte supărat că dispăruseră cărţi de la biblioteca Colegiului Noua Europă şi acolo avea acces doar crema intelectualităţii…

    Furtul din bibliotecă nu e ceva nou. Însă ce ai povestit e altceva. După cum mi-ai spus chiar tu de acolo nu se fură cărţi ci acolo sunt tâlhăriţi oameni…Ce poate şi trebuie să faca un bibliotecar în acest caz?

    Pentru că nu m-am confruntat cu astfel de probleme, m-am dus la biblioteca şi am întrebat. Ca bibliotecar nu poţi face altceva decât să chemi poliţia şi să ai mai mare grijă pe viitor. În ce poate consta această grijă? Asta mi se pare important. Dacă au mai fost asemena cazuri şi s-a acţionat în acelaşi fel, există undeva scris mare, la intrare, că oamenii trebuie să aibă grijă? Ceva de genul: Biblioteca noastră e deschisă tuturor. Inclusiv hoţilor. Vă rugăm aveţi grijă de propriile bunurile!

    Ce alte idei de prevenire a unor asemenea evenimente aveţi?

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: