Când nu ştiu ce înseamnă să fiu acasă

Nu ştiu ce înseamnă război.

Atunci când nu şti ce înseamnă război, nu şti cu adevărat ce înseamnă acasă.

Acasă (în România?) istoria e restaurată şi acordată la ritmul trecerii timpului, ca un instrument muzical. (Poate doar gloanţele din pereţi mai au un cuvânt de spus în legătură cu asta). La alţii nu, sau cel puţin nu în totalitate. Contextul urban în Belgrad este unul ce se teme sa închidă ochii în faţa istoriei. E ca un film ce-l vezi când mergi pe stradă, proiectat pe faţadele clădirilor. E ca şi cum oraşul îţi ţipă în ureche: Asta e o rană, iar asta e o altă rană … şi aşa mai departe. Dar oare ce atestă aceste răni? Sunt oare ele urmele cicatrizate ale unui atac fără sens? Ce atacuri au sens?

Ceea ce e clar însă e faptul că rănile acestui oraş nu sunt nici pe departe la fel de mari precum cele ce au cauzat mii şi mii de morţi, atunci şi acolo, în Balcani.

(12 Octombrie, 1998; 12 Aprilie, 1999 şi 28 Iunie, 1999 sunt datele de apariţie a trei Newsweek Magazine, dedicate aproape în întregime războiului din Kosovo.)

Când pleci la drum cu oameni ce atunci când ajung într-un oraş caută McDonalds-ul pentru a se hrănii cu o mâncare ordonată şi lipsită de gust, singura cale de a scăpa e să pleci singur, prin oraş, cu rucsacul în spinare şi cu gândul că sigur vei găsi scenarii mult mai spectaculoase decât Mc- ul. Dar răsfoind acum, la două săptămâni de la întoarcerea acasă din Balcani (…), unul din cele trei Newsweek Magazine, găsesc o fotografie în care un tânăr sârb aruncă un obiect (indescifrabil, poate un scaun ?) într-una din ferestrele aceluiaşi McDonalds în care am fost târât, până la urmă, de cei cu care am plecat la drum. E destul de uşor să mă plasez acum în acel loc, înăuntrul Mc-ului, exact în momentul în care scaunul (?) intră prin sticla curată a uneia dintre puţinele ferestre rămase intacte. Ce înseamnă asta? Ce vreau să spun cu asta? Poate că aşa sunt mai aproape de a ştii ce înseamnă război. (Un scaun aruncat prin fereastra McDonalds-ului?) Poate asa încep să înţeleg ceva ce nu îmi poate explica nimeni în mod obiectiv, plasându-mă în fotografiile făcute în timpul diferitelor războaie, singura condiţie fiind, să fi vizitat acel loc. Nici măcar istoria nu poate explica ceva în mod obiectiv, deoarece si ea, este scrisă de oameni. Poate doar copii ar reuşii să fie obiectivi în a scrie istoria, asta doar dacă toţi ar fi surdo-muţi, şi cumva, printr-o minune, ar ştii totuşi să scrie.

E oare scenariul posibil şi în ce priveste aşa numita revoluţie Română? Poate ca ar trebui să umblăm pe jos, ani la rând prin propria noastră ţară şi prin propriile noastre amintiri lăsate pe pereţii caselor şi instituţiilor publice pentru a ne da seama ce înseamnă cu adevărat acasă.

Oare câte gloanţe au prins rădăcini în pereţi şi oare cine le poate fotografia pentru ca eu să pot să mă substitui lor, acolo în perete, pentru a cunoaşte sentimentul?

Un răspuns

  1. Frumos text Marius.
    Cred ca faptul ca ti-ai dat seama ca nu poti sa intelegi ce inseamna razboiul decat dupa ce reusesti sa-l simti e o lectie buna.
    Incearca acum sa te gandesti la lucruri cu care ne intalnim zilnic, in biblioteci de exemplu🙂 si pe care le consideram „stiute”. Chiar stim noi ce inseamna discriminare, ce inseamna sa ti se puna eticheta cu „nu-l intereseaza cartea”, „nu stiu ei ce e aia cultura” sau, de ce nu, „din vina lor nu putem noi face performanta”. E asa de usor sa spui ca ai idee de ce e vorba dar e asa de greu sa spui ca da, am simtit asta (chiar si privind o fotografie) pe propria piele…

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: