„Producători” vs. „consumatori” de cultură. În România, în anul 2007, au apărut pe piaţă 42 titluri noi pe zi (cărţi, albume, hărţi), adică ~1,7 pe oră

În piramidele sociale există curenţi ascendenţi şi descendenţi. În curentul descendent se înscriu şi „achiziţiile” social-economice, ştiinţifice, culturale ce intră în lume ca apanaj al elitelor, la vârf, şi apoi, într-un proces de „democratizare” a accesului, se răspândesc spre bază, în rândul maselor largi – în paralel cu un proces de diluare a calităţii lor, de cele mai multe ori. Nu altfel a fost cu bunurile materiale ca: aparate electrocasnice, telefoane, televizoare, computere, autoturisme etc. La fel, dreptul la vot, accesul la educaţie, accesul la cărţi. Iar acestui fenomen pare să nu i se poată sustrage nici creaţia culturală.

Toate aceste gânduri mi-au fost provocate de o statistică, bazată pe datele INS, ce punea faţă în faţă anii 2002 şi 2007, discutată, nu de mult timp, pe ProLibro, cu ale cărei concluzii catastrofice, prevestind abandonarea de către români a actului cultural, majoritatea nu am fost de acord.

Iată câteva dintre pasajele „fierbinţi”.

Trec peste „Numărul persoanelor care intră în sălile de cinema a scăzut de la 13 milioane în 1990, la 3 milioane în 2007. Chiar dacă o parte dintre tineri nu frecventează cinematografele pentru că îşi dau jos filmele de pe net, tendinţa este clară.”, remarcând în treacăt că, dacă nu se poate face o estimare a numărului de filme descărcate de pe internet, tendinţa nu mi se pare clară deloc. Oare sunt mai multe sau mai puţine filme vizionate? Ar fi interesant de agăţat aici problema YouTube. Chiar! Fenomenul YouTube, unde poate fi încadrat? – milioane de mici filme documentare de amator, de regulă, de calitate variabilă, dar cum să le spunem altfel, decât „filme”?

Mai departe: „Deşi numărul muzeelor şi colecţiilor publice a crescut cu 50% din 1990 şi până în 2007 (de la 450 la 679), numărul biletelor vândute a crescut cu doar 16%, de la 10.5 la 12.25 milioane.” Mda, „deşi-ul” acela de la început, minimalizează, aruncă în umbră, creşterea spectaculoasă a ofertei, care este tot un act cultural, implicând multe persoane şi, de asemenea, creşterea numărului de vizitatori.

Şi încă: „Numărul spectacolelor de teatru şi al concertelor a crescut cu 40% între 1990 şi 2007, timp în care numărul spectatorilor a scăzut cu 30%, de la 1.7 la 1.2 milioane.” Dar, dacă o parte din cei 30% a trecut cu arme şi bagaje în realizarea celor 40%, fenomenul cum îl interpretăm?

Şi, în sfârşit, ajungem la cărţi: „În acest moment, o carte are succes dacă tirajul depăşeşte 5-10.000 de copii. Înainte de Revoluţie, tirajele serioase începeau de la 100.000 în sus.” Nu vreau să discut aici dubioasa relaţie succes – tiraj, care ne este sugerată. Secretele succesului literar au făcut să curgă râuri de cerneală… Deci, vorbim despre tiraj. Este un mic element statistic, o faţetă. Dacă vrem să vorbim despre producţia editorială, trebuie să facem corelaţie cu numărul de titluri. Extrag din Bibliografia Naţională a României:

–                     în 2006 Bibliografia Naţională Română. Cărţi, albume, hărţi (Nr. 24/2006), înregistrează apariţia a 14.313 titluri noi;

–                     în 2007 Bibliografia Naţională Română. Cărţi, albume, hărţi (Nr. 24/2007) înregistrează apariţia a 15.335 titluri noi;

–                     ultimul număr văzut, 21/2008, înregistrează 12.749 titluri noi (mai sunt trei numere până la sfârşitul anului).

Revin la anul de referinţă 2007, pentru care am şi datele complete, şi fac puţină aritmetică. O simplă împărţire ne dă rezultatul năucitor de puţin peste 42 titluri noi pe zi. Nu mă rabd şi împart la 24 h: peste 1,7 cărţi, albume, hărţi pe oră!!! (Moment în care cititorul lăuntric abandonează lupta.)

Cred că, în România, numai cine chiar nu vrea, nu publică ceva. Şi sunt din ce în ce mai puţini cei care nu vor. A scoate o carte e mai mult o problemă de bani, decât orice altceva. Să mai adăugăm la cărţi, revistele (cu sau fără ISSN). Nu este clasă de elevi mai răsărită care să nu aibă revista ei… Doamne! Mai putem spune că nu se citeşte? Fiecare nouă tipăritură are câţiva cititori obligatorii: autorul/autorii (opţional familia), culegătorul, tehnoredactorul, redactorul, omul editurii şi… criticul, dacă e cazul. Când fiecare va stăpâni tehnica şi va putea scoate cartea lui, va avea, cu siguranţă, măcar un cititor: el însuşi.

Ce vreau să spun e că, pe ansamblu, numărul celor implicaţi în acte culturale sau cu tentă culturală creşte continuu (în cel mai rău caz rămâne constant). Se poate observa, de asemenea, un intens fenomen de „migraţie” din tabăra „consumatorilor” spre cea a „producătorilor” de cultură (cu vizibile efecte asupra calităţii actului cultural). Web 2.0 vine şi el să ilustreze acelaşi fenomen. Şi chiar în cazul în care nu produc „opere” originale, oamenii vor să interacţioneze şi comentează, comentariile constituindu-se, la rândul lor, într-o adevărată artă.

Frenezia lecturii, dată de deschiderea accesului la educaţie şi cărţi, pare să-şi fi atins limitele. „Furia culturală” se îndreaptă acum spre poziţia mult mai râvnită, aceea de autor. Inhibiţiile au dispărut, zeii sunt daţi jos de pe soclul lor. Este abandonat rolul pasiv, se preferă ieşirea la rampă, fiecare vrea să-şi asume un rol activ în piesa creaţiei. Toată lumea vrea să scrie sau să dea (să se dea în) spectacol.

Ca biblioteci publice, nu ne putem permite să ignorăm fenomenul. Deşi, prin tradiţie, instituţia bibliotecii se adresează, cu precădere, „consumatorilor” de cultură, ar trebui să găsim modalităţi de a răspunde adecvat şi nevoilor „producătorilor”, laturii creative a omului. Cenaclurile, expoziţiile, cercurile de creaţie de tot felul (de la scenă până la sală de pictură şi muzică), concursurile de creaţie, cercurile de dezbateri sunt numai un început.

3 Răspunsuri

  1. „fiecare vrea să-şi asume un rol activ în piesa creaţie” spui si ai mare dreptate. Creativitatea face parte din natura umana si doar folosindu-o un om poate fi cu adevarat liber. Participarea, asumarea de roluri in cultura dar si in general in societate duce la normalitate si este o componenta esentiala a democratiei.

  2. Statisticile sunt doar aprecieri cantitative, ele nu pot masura si aspectul calitativ al fenomenelor studiate. In ceea ce priveste productia culturala relevant consider ca este gradul in care o publicatie reuseste sa genereze un interes, sa provoace o nevoie de aprofundare si – nu in ultimul rand – dorinta de a fi parcursa. Incercarile literare nereusite sunt doar acte ale unei imaginatii nesustinute de talent sau de pregatire. Acestea se descalifica de la sine si cu siguranta nu patrund – asa cum ai spus – mai departe de cercul celor implicati in productia lor.
    Intr-o taxonomie profesionala bibliotecarul este cel care selecteaza resursele ce pot raspunde in mod calitativ la nevoia de lectura a comunitatii.
    In alta ordine de idei, aceste statistici vorbesc despre scaderea frecventarii unor institutii culturale de catre utilizatorii lor, pe fondul unei cresteri a investitiilor. Remarc aici lipsa de cuantificare a celor care-si satisfac nevoile culturale prin intermediul serviciilor on line. Statisticile pierd din vedere acest aspect care tinde sa se extinda. Important este sa reusim sa ne adaptam serviciile pastrand in acelasi timp standardele institutiilor pe care le reprezentam.

  3. Mulţumesc pentru comentariu!

    Ca să ne putem adapta serviciile, trebuie să fim atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă lucrurile care se întâmplă nu ne convin întotdeauna. Şi ar fi extraordinar să putem identifica tendinţele! (Mă gândesc la câteva episoade din istoria picturii, de exemplu. Cine ar fi crezut, la vremea lor, că impresionismul, sau pop art sau graffiti vor fi ridicate la rangul de artă?)

    Cred că „gradul in care o publicatie reuseste sa genereze un interes” nu este cea mai adecvată exprimare a ceea cred că ai dorit să spui. Luată „mot a mot”, între gradul de interes şi valoare, nu există proporţionalitate directă, după ce vedem în jur, mai degrabă sunt invers proporţionale.

    „Într-o taxonomie profesionala bibliotecarul este cel care selectează resursele ce pot răspunde în mod calitativ la nevoia de lectură a comunităţii.” atinge o problemă ce mi se pare tare delicată şi care va genera întotdeauna discuţii.

    Imediat ce am citit fraza, mi-au venit în minte cuvintele doamnei Jeri Oltman, director, Biblioteca Publică Perquimans, Carolina de Nord, SUA, care, în disertaţia sa Zece lucruri pe care le-am învăţat despre bibliotecile publice, a spus că achiziţiile se fac exclusiv pe baza cererilor publicului şi totul merge foarte bine, adică documentele deţinute au o circulaţie foarte bună. Ce nu circulă, se scoate la vânzare, periodic.

    În ambele cazuri, bibliotecarul face o selecţie. Criteriul celei de-a doua e cererea publicului. Sinceră să fiu, am fost puţin contrariată şi am pus sentimentul pe seama diferenţelor culturale, adică „pragmatismul” american faţă în faţă cu adevărata noastră manie de a ne crampona de document. (Explicaţii ar fi multe. Trei care îmi vin primele în minte: a. legislaţia noastră privind evidenţa şi gestiunea publicaţiilor, b. sărăcia bugetelor, c. tradiţia – cel puţin în Transilvania există un adevărat cult pentru păstrarea documentelor, dezvoltat în aproape două secole de obstinată săpare în arhive pentru demonstrarea legitimităţii. Ar fi poate util de discutat cândva unificarea denumirilor: fond tradiţional, documentar, de patrimoniu, colecţii speciale şi multe alte variante care se întâlnesc prin bibliotecile noastre.) Americanii par a privi totdeauna spre viitor. Suntem noi compatibili pe deplin cu modelul lor în materie de biblioteci? Chiar nu ştiu.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: