O carte dedicată bibliotecarilor: „Oamenii cărţii” de Geraldine Brooks

Am făcut referire zilele trecute la  „Oamenii cărţii” de Geraldine Brooks (Bucureşti, Editura Leda, 2009) pentru că, da, am citit-o, deşi trebuie să recunosc din capul locului că nu se înscrie în zona lecturilor mele privilegiate. Dar, ca bibliotecar, o carte care începe cu dedicaţia „Pentru bibliotecari”, continuă cu citatul „Unde ard cărţi vor arde şi oameni.” (Heinrich Heine) şi are ca subiect un un manuscris real, de secolul al XIV-lea, Hagada din Sarajevo, reprezintă o tentaţie irezistibilă. Deci, cum s-ar spune, am ales să o citesc din motive extraliterare.

Fac o paranteză pentru a sublinia că beletristica dedicată unor astfel de subiecte poate fi uneori o bună sursă de cunoaştere subiectivă a domeniului, de reconstituire a atmosferei de epocă, de întregire a imaginii. Aşa a fost pentru mine „Mă numesc Roşu” de Ohran Pamuk, din care am învăţat mai mult despre lumea miniaturiştilor musulmani decât din oricare alt loc, care mi-a plăcut mult şi cu care romanul Geraldinei Brooks nu suportă comparaţie.

Nu am să scriu despre autoare (jurnalistă, Premiul Pulitzer şi altele), se găsesc informaţii abundente pe internet, ci am să mă rezum la roman. Geraldine Brooks aplică o reţetă de succes: informaţie ştiinţifică şi culturală în ambalaj meşteşugit de aventură şi mister – genul al cărui părinte şi maestru de neatins este Umberto Eco, cu „Numele trandafirului” (de aici şi până la „Codul lui Da Vinci”  al lui Dan Brown, la cealaltă extremitate, există o scală întreagă de lucrări). Autoarea brodează, deci, printre episoadele reale din existenţa manuscrisului, secvenţe imaginare pline de dramatism.

Contrar aparenţelor, însă, nu Hagada este subiectul principal ci toleranţa etnică, confesională, antisemitismul – zone tematice de natură să atragă succesul cărţii, prin actualitatea lor. Suntem purtaţi din Spania Inchiziţiei, în Veneţia medievală, Viena imperială, ajungem în Balcani, în timpul celui de-al doilea război mondial (nu lipsesc nici măcar luptele de partizani) şi apoi în Sarajevo, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Autoarea reconstituie atmosfera din fiecare epocă şi este bine documentată.

Primim, de asemenea, neostentativ şi bine integrate în acţiune, numeroase informaţii despre arta realizării manuscriselor medievale (hârtie, culori, ateliere, mentalităţi) şi despre conservarea şi restaurarea lor (aparatură modernă, materiale, procedee). Să mai adaug aventuri, o poveste de dragoste, servicii secrete israeliene şi arta aborigenilor din Australia. Ce mai, nu lipseşte nimic! Acum, când le înşir, şi nu sunt toate, aproape mi se pare că e imposibil că a reuşit să le cuprindă într-o aceeaşi carte, într-un tot unitar, al cărui liant este Hagada.

Una peste alta, aş spune că este o lectură agreabilă, bună pentru un sfârşit de săptămână ploios. Toamna e destul de aproape…

În rest, cel care a scris cu adevărat despre cărţi rămâne J.L. Borges.

%d blogeri au apreciat asta: