Strategica tăcere şi efortul în subsol

De curând am avut o discuţie privind implicarea celor din breaslă în proiecte al căror rezultate sunt menite să ridice nivelul cunoaşterii şi în special pe cel al expertizei dobândite. Mă refer aici la proiectele care se nasc în sânul comunităţilor de specialişti, care nu au rezultate spectaculoase, dar care prin efort cumulativ au efecte pe termen mediu şi lung. Sunt proiectele informale dacă mi se permite, acele grass-roots ale lumii anglofone. Rezolvarea necesităţilor de schimb de experienţă pe canale publice şi nu personale.

Dincolo de firea aţoasă a specialiştilor şi a românilor în general, pot fi identificate şi alte motive de ordin logistic şi materiale, care, în lumea reală (după cum am fost apostrofat uneori) implică costuri pe care nimeni nu doreşte să le suporte, fie din lipsa de convingere că ar fi un lucru util, fie se urmăreşte principiul „de ce să fac eu asta, să facă X că are”, unde X poate fi orice de la persoane la instituţii. În general, senzaţia este că se aşteaptă de la mereun un alt X. Utilizarea tot mai des a reflexivului „se va Y”, unde Y este în particular o activitate, care nu are de fapt o finalizare concretă de cele mai multe ori, poate că ar trebui să se tranforme în mai exactul „am făcut, acum facem Y – veniţi, vedeţi şi ajutaţi”.

Uneori lucrurile cu adevărat importante ai impresia că se întâmplă în subsolul agendelor oficiale, care sunt şi cele finanţate. Această situaţie îmi aduce aminte de o situaţie cu mult umor negru prezentată de ilustrul Nicolae Georgescu-Tistu în introducerea la Vocabularul de bibliologie editat de Centrul de Documentare Ştiinţifică al Academiei Republicii Socialiste România şi Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România în anul, atenţie 1966:

[…]„Pornind de la nevoile interne ale bibliotecarilor, am extins sfera preocupărilor noastre terminologice la toţi muncitorii cu cartea, deci pe întregul cîmp al bibliologiei, care cuprinde tehnica şi istoria cărţilor, organizarea şi funcţionarea lor în biblioteci,alcătuirea bibliografiilor în orice domeniu, în linii mari documentarea metodică îndeplinită cu ajutorul cărţii. Acestor teme principale se adaugă subsidiarele: scrisul şi materialele care-i sînt necesare (în rîndul întîi hîrtia), tiparul, legatul, cartea rară şi artele aplicate cărţii, editura, librăria, anticariatul şi difuzarea cărţii etc., nu însă în detaliile tehnicii fiecăruia, ci numai în noţiunile generale care-l ajută pe bibliotecar şi pe cercetătorul ştiinţific în munca lor cu cartea.[…]

Vocabularul a fost pornit din decembrie 1954 la propunerea lui N.Georgescu-Tistu, aprobată de Direcţia Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România. Lucrarea a înaintat încet şi cu mari întreruperi, impunîndu-se între timp alte multe sarcini. Colectivele alcătuite în acest scop s-au schimbat în dese rînduri şi au constituit în genere bune elemente de consultare.

Folositoare a fost trecerea primei schiţări a Vocabularului pe la diferite Servicii ale Bibliotecii. Cu observaţiile culese astfel s-a îmbunătăţit redactarea. Pregătirea Vocabularului a fost socotită însă la Bibliotecă peste planul de lucru normat. Cu atît mai merituoşi sînt cei care au rupt benevol din timpul lor şi au contribuit la progresul lucrării. Toţi merită recunoştinţa noastră, dar în deosebi trebuiesc menţionaţi: Natalia Protopopescu, pentru grija avută cu strîngerea şi ordonarea materialului de cuvinte: Traian Fopovici şi Cosma Holban, pentru discutarea termenilor de la primele două litere ale alfabetului; Măria Zamatiu, care a urmărit întreaga lucrare şi a adus tot timpul contribuţii la realizarea ei; S.Baiculescu şi V.Cândea pentru reactivarea lucrării.”

Nu-i aşa că situaţia vă este familiară?

Întrebarea este dacă se va putea abandona vreodată sentimentul de neîmplinire, de subdezvoltare, de umilinţă (remunerarea) pe care specialiştii breslei îl motivează în faţa unor iniţiative informale?

Pentru foarte mulţi totul pleacă numai de la motivaţia financiară ceea ce este foarte dificil de combătut cu argumentele civilizaţiei. Secretul, în schimb, este că cele mai bune iniţiative izvorîte pe cale informală, din necesitatea de a rezolva o anumită problemă, dar cu o expunere publică, se transformă şi în proiecte din care se poate atrage beneficiul material. Problema este că pe undeva am uitat să mai dăruim experiză şi capacitate dintr-o ură istorică pentru „activitatea patriotică”, din imposibilitatea de a vedea oportunităţile pe termen lung, dar care trebuie să aibe o bază probatorie concretă.

Şi atunci vin şi vă întreb: cum se rupe cercul vicios? De ce specialiştii breslei tac?

11 Răspunsuri

  1. Eu cred ca raspunsurile bune se gasesc la cei care sunt prinsi in hora…daca ai rabdare sa ii asculti. Uite un astfel de exemplu, un coleg de-al nostru care spune: ” sunt bibliotecar si muncitor si santierist si supraveghetor si gestionar si predator si mai stiu eu ce sunt si ce mai vine maine.” Nici daca el ar fi toate acestea din proprie initiativa nu ar fi un lucru normal..dar cand face toate astea pentru ca e musai sa le faca si nici platit sau apreciat nu e pentru asta…oare nu cerem prea mult?

  2. deci pot intra în depresie liniștit!

  3. Cat de frumos ai putut sa scrii acest post si ce bine focalizata este problema! Mi-a placut!

  4. Mulţumesc! De fapt m-am gândit, am să muncesc şi mai mult!😀 cred că e cea mai bună reacţie

  5. Si tacerea poate fi un raspuns pertinent uneori!🙂

  6. Din pacate (la propriu, ale noastre ale fiecăruia în parte cumulate), lipsa de acțiune și incapacitatea noastră de a vedea mai mult decât ziua care trece (după cum spunea un realizator de emisiune „mers la bara din față”) își spune cuvântul. Și mai e o treabă care o aud din ce în ce mai des: mulți colegi sunt sfioși măi! voi întelegeți? sunt sfioși!
    Îi poftesc să nu mai fie că nu e timp de așa ceva.

  7. Mi-aş fi dorit să pot da un răspuns onorabil, pe măsura materialui, dar nu cred că am competenţa şi mă tem că nici starea de spirit şi nici circumstanţele profesionale din ultimul timp nu mă prea ajută.

    Dar ceva tot vreau să spun. (Cum se numeşte imboldul lăuntric de a-ţi da cu presupusul în toate? Nu, nu vreau răspuns la întrebarea asta.)

    Văd că propunerea bună a lui Nicolae Georgescu-Tistu a fost „aprobată de Direcţia Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România” şi, cu toate acestea, lucrurile au mers cum au mers.

    Şi mă întreb eu, cum rămâne cu propunerile bune, necesare, care nu primesc aprobarea nimănui, din cele mai necunoscute motive? Oamenii aceia nu sunt nici „sfioşi”, nici indiferenţi, ci chiar doresc să facă ceva în plus, să îmbunătăţească ceva, neremuneraţi, dar le trebuie o aprobare, dacă vor şi este necesar să lucreze în timpul programului. Şi cum rămâne cu propunerile bune aprobate formal, dar nesusţinute, care mor la jumătate, nefinalizate?

    Am văzut moşteniri dureroase. Lucrări rămase în manuscris, care ar fi putut fi utile la vremea lor, dar nu s-a putut, nu s-a vrut şi pentru unele a trecut ceasul, altele mai aşteaptă…

    Nu ştiu prin ce conexiuni ascunse îmi vine în minte o sugestie primită în timpul susţinerii Bibliotecarul modern – competenţe de Judith J. Field:

    • Faceţi voluntariat pentru instituţie: în activităţi
    dintr-o gamă largă de domenii, şi mai ales
    pentru proiectele preferate ale administraţiei
    (eu am subliniat).

    Ştiu că nu e onest să scoţi lucrurile din context, dar în contextul de faţă, parcă adie o boare de cinism…

  8. Supliment de „otravă” la moşteniri dureroase: lucrări valoroase, aşteptând să se pună praful pe amintirea autorilor, pentru a fi valorificate de nedemni urmaşi.

  9. Bun, situațiile sunt așa cum sunt și probabil că multe și altele mai năstrușnice decât acestea vor fi prin țară.
    Revin totuși la întrebarea mea acum ceva mai îmbogățită:
    În situația când intrumentele colaborative libere (de la wikiuri la CMS-uri si egroupware-uri) software abundă, de ce tot acest bagaj ascuns nu iese la iveală?
    Parte din răspuns îl cunosc pentru că și eu sufer de aceeași meteahnă, dar cealaltă parte?

    În era informației lucrurile ar trebui să fie altfel și totuși degeaba progresul tehnologic.

  10. Parte din ceea ce se crede ca este „progresul tehnologic” sunt de fapt sperante proiectate pe niste unelte. Si asta nu se intalmpa numai la noi. Oricand ai sa citesti/auzi despre mare realizare mare asistata de calculator te asigur eu ca statisticile nu spun toata povestea. De cate proiecte ai auzit sa fi fost esecuri? Si din ele cate au fost esecuri din cauza factorului uman?

    Nu in noile tehnologii o sa gasesti raspunsul ci la oameni. Din nou spun: doar daca ii intrebi SI ii asculti. Dupa ce oamenii inteleg de ce au nevoie (sau au o nevoie stringenta) si inteleg ca exista unelte care sa ii ajute poti sa speri in mai mult…altfel vorbim din nou de informatizare de dragul informatizarii si toate sunt informatizare…respectiv de haideti sa haidem.

    @ioana
    Lucrari bune care asteapta aprobare sunt multe…problema nu e ca nu au primit la un moment dat acea aprobare ci ca, chiar dupa ani, schimbari de personal si de generatii, ele tot nu sunt aprobate.

  11. Așa este cum spui. Lucrând pentru Kosson de 4 ani (în curând – 23 sept.) am realizat că cel mai important lucru este să atragi contribuția factorului uman. Factorul tehnologic trebuie să răspundă natural la cel uman și nu invers. Cu ascultatul este iarăși foarte dificil atâta vreme cât ceea ce auzi este tăcerea.

    Cât despre așteptarea aprobării cred doar că o idee bună, o inițiativă nu trebuie „să aștepte zile mai bune” sau „timpul său”. Am început să-mi pierd cumpătul când aud aceste temporizări atunci când simt că vin din altă parte decât gândirea strategică.
    Pentru aceste lucrări poate că ar fi interesant să fie creat un site de genul „samizdat” unde oricine să-și poată publica lucrările. Dar acest lucru este doar un ideal…

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: