Sfinţi români şi cărţile lor

În ziua de 27 septembrie, conform calendarului ortodox, este pomenit Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanu, mitropolitul Ţării Româneşti, cel care a dus arta tipografică românească pe culmi neatinse până la el. De numele lui se leagă perioada cea mai înfloritoare a activităţii tipografice medievale, tipărind sau supraveghind tipărirea a peste 60 de cărţi în limbile: greacă, română, slavonă şi chiar arabă, în Tipografia domnească din Bucureşti, la Snagov sau la Râmnic.

Pentru mine a fost o surpriză să-l întâlnesc în sinaxar, dar nu din motive legate de viaţa şi activitatea lui, ci pentru că, până atunci, învăţasem despre el şi citisem doar lucrări care se ocupau de cărturar, de locul şi rolul lui în cultura românească, care tratau demersul lui din punct de vedere strict cultural, lingvistic, al istoriei tiparului. Nu ştiu cum să spun mai bine altfel, sper că se înţelege.

Şi atunci am avut revelaţia că, dat fiind rolul covârşitor pe care cartea veche românească l-a avut în conservarea fiinţei naţionale, prin păstrarea credinţei creştine, alături de contribuţia la păstrarea unităţii lingvistice, este firesc ca în sinaxarele noastre să fie prezenţi sfinţi a căror viaţă este legată de istoria cărţii româneşti.

Şi iată câţiva dintre ei:
Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, prăznuit la 30 august, care a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova (1640), la mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Lui i se datorează celebra Cazanie sau Carte românească de învăţătură (1643), ce a avut o benefică răspândire şi în Transilvania.

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, prăznuit la 22 decembrie. El a patronat o intensă activitate tipografică, fiind cunoscute aproximativ 50 de tipărituri pe care le-a îngrijit, cărţi liturgice, teologice, de apărare a ortodoxiei.

Sfântul Ierarh Dosoftei, prăznuit la 13 decembrie, care, ca Mitropolit al Moldovei, a tradus şi tipărit cărţile sfinte în limba română. Lui îi datorăm, printre altele, şi Psaltirea în versuri (1673), dovadă vie a resurselor poetice ale limbii române.

Îi adaug aici şi pe cuviosul Anastasie Dascălul (sec. al XV-lea), care era un strălucit caligraf, întemeietor al celebrei şcoli de caligrafi de la mănăstirea Moldoviţa, căruia i-a fost şi egumen, pe cuviosul Gavril Uric Scriitorul (sec. XIV-XV) de la mănăstirea Neamţ, unul dintre cei mai talentaţi caligrafi şi miniaturişti pe care i-am avut şi, totodată, unul dintre primii copişti de opere filocalice din ţara noastră, pe cuviosul Rafail Caligraful (sec. al XVIII-lea) de la mănăstirea Horezu, a cărui ascultare era cântarea în strană şi copierea scrierilor Sfinţilor Părinţi, dintre lucrările lui păstrându-se până în zilele noastre 15 manuscrise.

L-am lăsat la urmă pe sfântul Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul, care a avut şi ascultare de bibliotecar la mănăstirea Neamţ, prăznuit la 5 august.

Un răspuns

  1. Felicitari, Ioana! Putini dintre colegii nostri se mai apleaca spre o astfel de cercetare. Din pacate, citesc mai mult informari despre „era digitala”. Nu ca nu ne-ar fi de folos, dar mie, ca bibliotecar mi se pare cam neglijata cartea proriu -zis.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: