Atenţie, Arhivele!

AVERTISMENT:
În virtutea dreptului la opinie, acest material poate fi comentat de orice persoană care este interesată de biblioteci, cărţi sau, pur şi simplu, de conţinutul lui (indiferent de calificare, experienţă în domeniu, domiciliu, rasă, naţionalitate, sex, orientare politică etc.).

În anii ’90, secretara bibliotecii, care ţinea şi arhiva, a trebuit, conform reglementărilor în vigoare, să pună ordine în documente, sortându-le pe cele care trebuiau predate la Arhivele Statului şi pe cele care puteau fi distruse, după lege. Practic ea a făcut toată treaba, dar la sfârşit, pentru că trebuia să existe o comisie de casare a documentelor, m-am trezit şi eu pe acolo – „personaj de umplutură”, că mi se aduc documentele de casare la semnat. Părea o simplă formalitate, dar sunt bine îndoctrinată în această privinţă (1. nu semnezi şi nu recunoşti nimic; 2. dacă totuşi semnezi, citeşti cu atenţie documentul în întregime – sfaturi pe care, fără să mi se ceară, le dau cu bucurie tuturor).

Deci, am luat la rând, filă cu filă, dosarul voluminos, să văd cu ochii mei ce se mai aruncă din bibliotecă. Pe atunci lucram la Colecţii speciale aşa că interesul pentru documente vechi era maxim.
Mi-au atras atenţia în mod deosebit documentele din anii ’50, pentru că această perioadă este cel mai slab reprezentată în colecţii. Dacă pentru perioada interbelică au fost salvate biblioteci particulare întregi, chiar dacă puse ulterior la index, lucrările din perioada stalinistă au fost epurate cu grijă de „specialişti” în cenzură (lucru având de a face cu ştergerea urmelor şi cultul personalităţii).

Iată câteva din „comorile” identificate, salvate de la distrugere şi reîntoarse în arhivă, considerându-se că ilustrează istoria instituţiei:
– un registru de Procese verbale ale organelor de îndrumare şi control, din 1953, cu informaţii consistente privind localul, dotările şi personalul;
– un registru de Procese verbale de şedinţe din anii ’50. De exemplu, la 28 septembrie 1953, are loc o şedinţă cu directorul, un bibliotecar, un ajutor bibliotecar, un mânuitor de carte şi o femeie de serviciu, celălalt bibliotecar fiind absent motivat: „Tov. Marcu, directorul bibliotecii […] propune pentru exercitarea (sic!) scrisului unora dintre tovarăşe propune ca acestea să scrie dintr-o carte câte o pagină pe caiet. Şi în vederea acestui lucru dă fiecărei tovarăşe câte un caiet broşat.” – în folclorul bibliotecii a circulat personajul bibliotecarei semianalfabete care cunoştea cărţile după culoarea copertei;
– un Dosar al bibliotecii de casă – voluntari care luau 20-30 de cărţi acasă şi le difuzau între vecini, împrospătând acest mic fond la anumite intervale; altul cuprinzând acte asupra bibliotecilor mobile, 1953-1955;
– ce mai făceau bibliotecarii aflăm din Proces verbal încheiat azi 18 iulie 1963, cu ocazia prelucrării „Hotărârii Consiliului de Miniştri pentru sporirea cointeresării producătorilor în creşterea şi îngrăşarea animalelor şi cu privire la desfacerea cărnii”, precum şi articolul „Măsuri de mare importanţă pentru dezvoltarea şeptelului şi îmbunătăţirea continuă a aprovizionării populaţiei cu carne”, spre exemplu, sau organizau concursul bienal „Biblioteca în slujba construcţiei socialiste”, 1964, sau dădeau Test profesional, 13.12.1977, cu subiectele: 1. Enumeraţi principalele probleme cuprinse în raportul prezentat de tov. Nicolae Ceauşescu la recenta Conferinţă Naţională a PCR; 2. Care sunt principalele instrumente de informare bibliografică pentru cunoaşterea producţiei editoriale româneşti curente?
– erau foarte implicaţi în „realităţile social-politice”: „Biblioteca comunală factor activ de popularizare în rândul oamenilor muncii a politicii partidului şi statului nostru, de informare a acestora asupra evenimentelor interne şi internaţionale”.

Şi câte altele, documente care vin să ilustreze şi să dea culoare vieţii din bibliotecile româneşti în perioada comunistă. Şi poate că studierea mai atentă a acestei perioade ne va ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în bibliotecile publice româneşti după 1989.

Iată în încheiere un bon de pâine şi zahăr al directorului de atunci al bibliotecii, poetul Mircea Pop (1963).

9 Răspunsuri

  1. Stimati …
    Prin urmare exista acest drept la opinie si aceste materiale pot fi comentate de orice persoana ?! Asa scrie in Avertismentul Dvs.Si asa a scris mereu.Si F.Bine.Asa este corect.
    Si atunci cand am comentat eu Conferintele Fundatiei de ce v-ati suparat asa de mult? de ce ati fost asa de agrersivi ?Dupa cum v-am raspuns,eu nu am facut decat sa imi spun punctul meu de vedere;nici sa jignesc pe nimeni nici sa apreciez personalitatile etc. Oare chiar ma credeti aeriana sa nu stiu cine este Presedintele Academiei si cine este Rectorul Univ.ersitatii?Dar…personalitati sunt inca si in alte orase ale Romaniei,personalitati din domeniul stiintific sunt altele decat personalitatile din domeniul politic( Orban de exemplu din ce categorie o fi facand parte stimati colegi? )Ce contributii stiintifice are?
    Acuma referitor la prezentul material cred ca ar fi fost bine sa stim unde se petrece actiunea? Materialele din Fondul Arhivistic national nu se caseaza ci se selectioneaza….Nu am inteles mesajul din prezentul material! Ni se atrage atentia aspura Arhivarii documentelor? asupra Arhivei de depozit a unei institutii? asupra documentele care trebuiau predate ca sa fie eliminate?Ca sa putem comenta trebuie mai intai sa intelegem corect textul.

    • Stimată doamnă Adina Berciu,

      Vă mulţumesc pentru comentariu şi observaţiile îndreptăţite făcute pe marginea materialului publicat. Încerc, în cele ce urmează, să îndrept unele neajunsuri:
      – acţiunea se petrece la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”din Baia Mare;
      – prin cele scrise am dorit să atrag atenţia asupra faptului că în arhivele bibliotecilor noastre publice se găsesc documente interesante pentru istoria bibliotecii (nu m-aş fi gândit, de exemplu, că o tematică de perfecţionare profesională din anii ’50 sau un banal test profesional din anii ’70 pot fi atât de grăitoare în ilustrarea unei epoci);
      – de asemenea, am vrut să spun ca nu ar fi rău ca bibliotecarii să arunce o privire în arhiva bibliotecilor lor, pentru că un document neinteresant din punctul de vedere al arhivarului, ar putea prezenta interes pentru bibliotecar;
      – cu materialele despre care am vorbit mai sus, am organizat o mică expoziţie cronologică şi am avut satisfacţia să constat că a trezit un viu interes în rândul colegilor mai tineri, pentru care aceste lucruri sunt istorie îndepărtată;
      – am dorit, pur şi simplu, să împărtăşesc o experienţă personală, cu gândul că ceea ce se întâmplă într-o bibliotecă se poate întâmpla în multe altele (fiind noi mai asemănători decât ar putea părea la o primă vedere).

      În legătură cu celelalte reproşuri ale dumneavoastră, ma simt oarecum nedreptăţită. Am căutat în arhiva ProLibro şi am găsit materialul despre Conferinţele Fundaţiei, în martie 2009. Acolo v-au răspuns organizatorii conferinţelor. Chiar dacă v-ar fi răspuns unul dintre colaboratorii ProLibro, tot nu consider că m-ar fi angajat cu ceva. Nu sunt răspunzătoare decât pentru materialele pe care le semnez. Avem de multe ori păreri diferite şi consider că acesta e un lucru foarte bun. De fapt scrie chiar în prezentarea blogului:
      „ProLibro este un blog colaborativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Suntem interesaţi să difuzăm cât mai multe perspective diferite, profesioniste şi librocentrice. Fiecare autor are libertatea deplină în a-şi publica mesajele, are toate meritele şi poartă întreaga responsabilitate pentru textele pe care le publică. […] Nici jurnal personal şi nici revistă, fără ierarhii şi afilieri, acest mijloc de difuzare lejer, intermediar şi proteic este în primul rând un spaţiu de intercunoaştere şi comunicare profesională, de informare rapidă şi de testare culturală.”
      Eu aşa văd lucrurile.

      Cu cele mai bune gânduri,
      Ioana Dragotă

  2. Daca revenim la subiectul initial, da e fascinant sa parcurgi materialele din anii 60 , chiar 70.
    Personalul bibliotecilor e in schimbare si foarte putini martori ai acelor vremuri au ramas.

    Eu am gasit intr-un caiet metodic vechi (anii 70) cum unul din „organele de control ” povesteste ca intr-o biblioteca mica, bibliotecara a intrebat ce sa faca cu atata carte social politica pe care nu o cere si nu o citeste nimeni. Povestitorul „infiera” atitudinea de neimplicare social politica a bibliotecarei.
    Sunt niste ani care merita din partea noastra toata atentia.

  3. Pentru o reconstructie a acelor ani lucrul cu arhivele bibliotecii este o solutie acolo unde, excesul de zel, a mai permis materialelor sa se pastreze. As fi foarte interesata sa aflu cum stau la acest capitol bibliotecile si arhivele.

    O alta optiune ar fi inceperea construirii unei arhive de istorie orala care sa cuprinda interviuri cu bibliotecari despre profesia lor. Am un exemplu in acest sens. Asociatia bibliotecilor medicale din SUA(MLA) a initiat in 1977 un proiect de istorie orala deoarece o mana de oameni entuziasti doreau „sa incurajeze utilizarea interviurilor in studiul istorie muncii bibliotecilor medicale si a istoriei asociatiei dedicate lor”. Dupa initiere proiectul a avut grija sa disemineze informatii despre cum se lucreaza cu istoria orala si in scurt timp a gasit si sustinere finaciara. Acum au o arhiva impresionanta de interviuri la indemana celor care vor sa arunce o privire inapoi.

    Ganditi-va la cative bibliotecari ce v-au impresionat si inspirat profesional, care au avut o vasta cunoastere a muncii lor si imaginati-va ca am avea la dispozitie o arhiva audio cu (sau transcrieri ale) unor interviuri pe teme profesionale cu ei. Cum ar fi?

  4. Interviurile mi se par importante, cu toată doza de subiectivism pe care o implică (sau poate tocmai de aceea). Am urmărit cu maxim interes, ori de câte ori am avut ocazia, nenumărate interviuri cu participanţi la al doilea război mondial, cu exponenţi ai populaţiei civile din zonele ocupate, cu supravieţuitori ai lagărelor de concentrare, cu victime ale perioadei staliniste. De multe ori acestea m-au făcut să înţeleg mai bine evenimentele şi epocile respective, nemaivorbind de impactul emoţional.

    Păstrând proporţiile, aşa ar fi şi în cazul bibliotecilor. Momentul este potrivit, pentru că acum sunt în prag de pensionare ultimii absolvenţi ai Şcolii medii de tehnică biblioteconomică. Şi încă mai sunt disponibili cei pensionaţi mai demult. Poate ar trebui să ne gândim mai serios la acest lucru, nu numai să-i invităm la bibliotecă în mod decorativ, când şi când, la câte o aniversare.

    Dacă mă gândesc la materialele dedicate bibliotecilor, de cele mai multe ori ele îmi evocă nişte săli de muzeu pustii, cu exponate aranjate impecabil, însă lipsite de viaţă (îţi poţi auzi ecoul paşilor…). Mi-ar plăcea să văd şi nişte istorii neconvenţionale, măcar pentru perioada în care mai există cei ce pot da mărturie. Sunt convinsă că va veni vremea când subiectul bibliotecilor româneşti în comunism va prezenta mult interes.

    Nu trebuie să uităm nici faptul că, la rândul nostru, vom deveni istorie. Cu mijloacele performante de realizare şi stocare a înregistrărilor putem realiza veritabile Cronici de bibliotecă, an de an. Nu este, însă, acelaşi lucru să ordonezi o masă de informaţii la un moment dat, sau să-ţi fixezi de la bun început nişte criterii, repere şi linii de forţă.

    Este evident că toată lumea imortalizează momentele speciale. Însă mi se pare firesc să mă intereseze şi să cunosc istoria instituţiei în care lucrez nu numai sub forma unui fel de calendar cultural ci mi-ar plăcea, ca bibliotecar, să pot vedea modul de desfăşurare a muncii, organizarea, momente din activitatea de zi cu zi a colegilor de dinaintea mea. Dacă noi nu ne preţuim munca, atunci cine?

    Sigur că am văzut si astfel de înregistrări, chiar pe ProLibro, de exemplu, cea realizată de dl. Valentin Smedescu, legată de Biblionet. Îmi aduc aminte şi ce impact a avut, la un simpozion internaţional desfăşurat la Târgu Mureş, în 2004 (sau 2005, nu am sursa la îndemână), un fotomontaj dedicat amenajării unei biblioteci (parohiale, dacă nu mă înşel), de la mormane de cărţi şi şobolani morţi, la o încăpere curată şi bine organizată.

    De exemplu, la noi, când s-a mutat biblioteca în noul sediu aflat încă în construcţie nu s-au făcut înregistrări. Am adus de acasă aparatul de fotografiat (nu prea performant) şi am făcut poze, le-am developat, le-am dat colegilor să-şi aleagă ce să multiplic. Fiecare şi-a tot luat poza care l-a interesat, eu nu am mai multiplicat nimic… aşa că am rămas doar cu câteva imagini disparate şi asta a fost tot. Aşa că şirurile indiene de deţinuţi, elevi, studenţi şi bibliotecari, camioanele cu cărţi, urcarea pe acoperişul clădirii într-o căldură toridă, cu utilajele constructorilor, aranjarea mobilierului şi a fondului de documente, în fiecare dintre secţii, provizoratul în care s-a muncit câţiva ani şi multe altele au rămas doar în amintirea câtorva dintre noi.

  5. PS.
    1. Lucrările simpozionului de la Târgu Mureş, la care am făcut referire mai sus, au fost publicate în volumul: Konyves meveltseg Erdelyben, Marosvasarhely, Mentor, 2006.

    2. Mă întreb dacă vom putea citi vreodată „Fantastica şi trista, incredibila şi absurda poveste a construirii sediului Bibliotecii Naţionale a României şi a nesăbuiţilor conducători ai românilor”.
    În aşteptarea acelui moment, am vizitat: African Library News Blog

  6. Dragă Ioana

    Mi se pare senzațional ce ai găsit.

    Te mai rog însă ceva. Comentează puțin „Bonul de pâine și zahăr”. Mă tem că — din fericire — junii nu înțeleg despre ce-i vorba.

    Dan Matei

    • Trebuie să recunosc că am avut emoţii când „am deschis” răspunsul (sechele de la zburatul fulgilor de clasificator :)), dar m-am şi bucurat mult.
      Comentez cu plăcere, în măsura în care mă pricep şi pot acuma, noaptea, deşi cred că „junii” ştiu şi ei destule, doar sunt bibliotecari…

      Practic nu e un bon propriu-zis de pâine şi zahăr, ci o „Declaraţie” în scopul obţinerii respectivelor preţioase tichete (formulare de formulare, cum ar veni). Declaraţia consider că ilustrează raţionalizarea consumului de pâine şi zahăr în anii 60. Pâinea şi zahărul „se dădeau”, contra cost, desigur, în cantităţile stabilite de partid. Din păcate nu reiese care erau acestea, dar se poate afla. Aici intervin sursele istoriei orale. (Am întrebat-o pe mama, dar zice că nu-şi mai aduce aminte. Sesizez oare o tendinţă de a apăra realităţile de atunci? Nici momentul nu e prea bun, are dubii dacă vor putea toţi să-şi asigure o cotă de pâine şi zahăr… în fine, nu ăsta era subiectul.)

      Recunosc că am fost surprinsă când am văzut datarea arhivei: 1963. Credeam că povestea raţionalizării alimentelor ţinea de anii 50, anii cotelor, sovromurilor, plătirii datoriei de război, ruşii în ţară etc. Cooperativizarea s-a încheiat în 1962. Ar trebui mers pe fir…

      Nu mă pot împiedica să spun că după aproape 20 de ani (1981-1982), cumpăram, la rândul meu, cu bonuri de alimente, în Cluj Napoca, cele 6 ouă/persoană şi jumătatea de kilogram de carne de vită sau porc, la alegere!, atribuite pe lună, iar în anii 89, la Baia Mare, aveam din nou pâinea raţionalizată: 1/2 pâine pe zi de persoană, dacă nu mă înşel.

      Greu cu arhivele astea când ai 51 de ani! – te năpădesc amintirile.

      • Eu îmi mai aduc aminte de cartele de pâine, de prin ’59, ’60. Mă trimetea maică-mea să le folosesc la colț🙂

        Dar, pe vremea aceea – parcă-mi aduc aminte – nu mai erau atât pentru „raționalizarea consumului”, cât pentru a împiedica țăranii să cumpere pâinea de la „gura orășenilor”, i.e. a muncitorilor harnici și a intelectualilor destoinici.

        Dan Matei

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: