Cine poate fi bibliotecar în România?

Text trimis de Antonia Ioan, noua noastra colaboratoare.

Dacă tot s-a scris despre admiterea la biblioteconomie şi mă întrebam, retoric, de ce am face o asemenea facultate, poate merită văzut şi un posibil răspuns la întrebarea de mai sus. Teoretic vorbind (că practic s-ar putea să nu se mai facă angajări o bună perioadă, ba chiar ne temem reduceri), în bibliotecile publice din România absolut oricine poate fi bibliotecar. Singura condiţie serioasă este să aibă drept de muncă.

Conform situaţiei de fapt, se poate uşor vedea că poate avea orice fel de studii, de la medii până la superioare, în absolut orice profil, poate avea orice vechime, de la debutant în câmpul muncii până la pensionar reactivat (sigur, că mai nou, chestia cu pensionarii a căzut), orice experienţă în domeniu.

A, desigur că trebuie să îndeplinească condiţiile solicitate de angajator şi să reuşească la concursul pentru ocuparea postului. Aici sunt, însă, câteva mari enigme:

1. Stabilirea condiţiilor după criterii inaccesibile muritorilor de rând (am văzut condiţii a căror îndeplinire, prin intersectare, ducea, fără echivoc, la o mulţime cu un singur element – umanistic spus, profilul era atât de recognoscibil încât ar fi fost superfluuu să se pună şi condiţia, singura care lipsea, de altfel: „şi să-l cheme Stan Popescu”;

2. „Discreţia” cu care se face publicitatea: afişajul în locuri mai puţin călcate (pe dosul uşii, sub preşul de la intrare etc.) este de departe preferat anunţului cu litere de-o şchioapă în presă;

3. Ce verifică concursurile de ocupare a postului de bibliotecar? Memoria, cultura, ortografia, vaccinările la zi? Mister! Totul este la mâna angajatorului (lucru firesc numai până la un punct, dat fiind faptul că e vorba de instituţii bugetare, iar statul se numeşte România);

4. De ce nu e condiţie obligatorie învăţământul de profil? Ei, aici lucrurile sunt foarte încurcate…

Desfiinţarea învăţământului biblioteconomic, în 1974, a fost o lovitură grea, ale cărei urmări se simt până în zilele noastre. Încerc să-mi închipui interiorul întunecat al minţii care a zămislit ideea, şi nu pot. Drept urmare, în 1990, eram singura ţară din Europa fără învăţământ biblioteconomic, spune Mircea Regneală în Revista 22: Colapsul bibliotecilor româneşti http://www.revista22.ro/colapsul-bibliotecilor-romanesti-949.html şi Care mai e rostul bibliotecarului? http://www.revista22.ro/care-mai-e-rostul-bibliotecarului-2671.html. În acele condiţii, era firesc să angajezi personal cu altfel de studii, că nu aveai încotro. Dar, după ce s-a reînfiinţat învăţământul biblioteconomic, ar fi însemnat o mână de ajutor la consolidarea lui, impunerea unui privilegiu la angajarea în biblioteci. Aici am, totuşi, nişte mari semne de întrebare. Poate că problema recrutării personalului din biblioteci e mult mai spinoasă. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că, la bulgari, de exemplu, unde a existat întotdeauna un formidabil învăţământ biblioteconomic, „la începutul anilor 1990, mai puţin de 30% din personalul care muncea în bibliotecile bulgare era calificat” (Iulia Savova – Formarea profesională în Bulgaria, în Buletinul bibliotecilor din Franţa, nr. 1/2008 http://www.bmms.ro/continut/xhtml/ro/BBF_online/Formarea_profesionala_in_bulgaria_2.html)

Rezumând: la noi, orice om, cu orice studii, cu orice vechime, se prezintă la un concurs (uneori destul de bizar dpdv al cerinţelor), după care, gata, e pus să lucreze în bibliotecă. Sigur că, în următorii ani, face două module de pregătire a cca. 14 zile fiecare şi primeşte şi un atestat. Mai există vreo profesie ce presupune studii superioare, care se poate face prin simpla prezentare la un examen stupid? Eu nu cred. Poţi să devii medic, inginer, profesor, economist în acest fel? Chiar dacă, prin absurd, ar zice cineva „da”, legea nu-ţi permite. De aceea am vrut să intitulez materialul ăsta, pe rând, Bibliotecar – cea mai accesibilă meserie din lume, România – Paradisul bibliotecarilor şi Bibliotecarul – omul fără însuşiri, dar în fond, lucrurile sunt parcă prea triste.

Mici concluzii: Poţi lua orice om de pe stradă să-l faci bibliotecar, nu trebuie să ştii mai nimic ca să lucrezi într-o bibliotecă, meseria se transmite cutumiar de la „maestru” la „ucenic”. De aici începe percepţia profesiei de bibliotecar, iar această situaţie nu ne ajută de loc la capitolul imagine, după cum nu ne ajută nici suplinirile excesive, nici voluntarii lăsaţi de izbelişte prin biblioteci, nici managerii fără cunoştinţe biblioteconomice. De aici rezultă şi serviciile tip supermatket: unde se găsesc pastele? acolo…

Precizare necesară: Vorbind despre cine poate fi bibliotecar în România, nu am vrut să intru în tenebrele cumetriilor, rudeniilor, a relaţiilor de familie, intereselor şi obligaţiilor finanţatorilor şi angajatorilor, nici în meandrele absconse ale numirilor de directori. Subiectul mă depăşeşte. Oricum, sunt convinsă că realitatea bate de departe (ne)vinovata mea imaginaţie.

Reclame

Cereți-vă drepturile!

După cum spun și versurile informația, prin cunoașterea drepturilor pe care le ai dar nu numai, este vitală


tot ce nu stii se intoarce impotriva ta
una dintre arme acum e informatia.

Oare bibliotecile nu au nici un rol în a-i ajuta pe oameni să își cunoască și înteleagă drepturile?

Ca o notă pe marginea evenimentelor din republica Moldova, este foarte interesant cum, cu ajutorul Internetului, se pot observa diferite tactici de dezinformare. Cei care citesc rusă pot vedea cum pentru evenimentele de săptămâna trecută există doar o singură explicație sau cum televiziunea din Moldova spune și ea doar fragmente din ceea ce se întâmplă în piață. Oare noi, când aveam golanii nostri la Universitate cât de mult înțelegeam despre ce vroiau și ce făceau ei acolo? Oare ne-am înțelepțit? Oare am învățaț să fim mai critici cu informația pe care media ne-a prezintă? Și, cel mai important, îi învățăm pe copiii nosțri să aibă o atitudine critică față de informația primită de-a gata?

Bibliotecarul: cultură generală vs. tehnică de bibliotecă

Discuţia foarte interesantă şi utilă asupra acestui subiect (la care am asistat pe ProLibro), m-a făcut să reflectez asupra lui şi să încerc să-mi pun şi eu ordine în gânduri. Iată mai jos rezultatul la care am ajuns (deocamdată).

Teoretic, cel mai devreme poţi să te angajezi într-o bibliotecă după absolvirea liceului, ca bibliotecar cu studii medii. Deci, cam pe la 19 ani. La această vârstă, fundamentele culturale sunt puse deja, adică bazele pe care vei construi toată viaţa, cultura fiind o aventură individuală, aşa cum spune Eugen Ionescu. De asemenea, se poate presupune că stăpâneşti un minim de tehnici de muncă intelectuală. Acesta trebuie să fie startul. (Lucruri verificabile şi cuantificabile.) Dacă nu, startul este defectuos şi e greu de închipuit că poate fi recuperat vreodată. Fără aceste achiziţii, nici nu văd ce te-ar putea determina să te orientezi spre profesia de bibliotecar, în afară de ideea unui loc călduţ în care să stai printre cărţi. Poţi să înveţi tehnica de bibliotecă, dar adaptarea la nou va fi anevoioasă, răspunsurile vor presupune un consum mai mare de timp  şi eforturi suplimentare (identificarea familiei de subiecte, de exemplu) sau, în absenţa acestora, vor fi lacunare. Evident, cunoaşterea tehnicilor nu este suficientă – discernământul şi capacitatea de selectare a informaţiilor utile se formează pe baze culturale. Altfel rişti să devii un fel de google.

Acest fel de bibliotecar nu cred că poate fi un interlocutor valabil pentru cititor.

De cealaltă parte, ai un bagaj cultural excepţional. Vei impresiona în dialog dar, fără cunoaşterea tehnicilor de bibliotecă, degeaba. Poţi rata foarte uşor servirea utilizatorului  dacă nu ştii să foloseşti instrumentele biblioteconomice. (Aici întotdeauna îmi vine în minte sigiliul cu care se spărgeau nuci în „Prinţ şi cerşetor”). Să nu uităm că regulile biblioteconomice nu sunt legi naturale, imuabile. Sunt pur şi simplu nişte convenţii (perfectibile) care trebuie asimilate ca atare. Ele au rolul liniilor de forţă din câmpul electromagnetic.  Putem să ne bazăm pe memorie? În nici un caz. Nici măcar bibliotecarul comunal care spunea că noaptea, dacă se trezeşte din somn, ştie unde să meargă direct la raft, la fiecare carte în parte. A trecut vremea unei astfel de abordări a bibliotecii, a profesiei de bibliotecar şi a responsabilităţilor pe care acesta le are. Mai mult, bibliotecarul trebuie să fie capabil să-şi construiască instrumente biblioteconomice personalizate, care să le completeze pe cele existente, în funcţie de tendinţe şi solicitări. 

Acest al doilea bibliotecar nu se deosebeşte prea mult de un erudit din afara bibliotecii, care ar vrea să-şi găsească, pe cont propriu, informaţiile. Nu zic că nu le va găsi până la urmă (dar reuşind să descifreze regulile biblioteconomice). Pentru că nu la întrebarea „unde este cartea/informaţia?” trebuie el să răspundă, ci la întrebarea „unde au pus bibliotecarii cartea/informaţia?”. Cred că este evident că persoane diferite pot clasifica aceleaşi lucruri în mod diferit.
Aşa cum Umberto Eco vorbeşte despre cataloagele de bibliotecă (şi le critică).  

Concluzia la care am ajuns cred că era evidentă, pentru toată lumea, de la bun început: sunt indispensabile ambele componente. Fără ele nu eşti un bibliotecar deplin. În ce compoziţie savantă, ce dozaje şi proporţii, asta nu mai ştiu. Poate depinde şi de natura solicitărilor.
Ce ingredient mai trebuie adăugat în compoziţie? Cred că şlefuirea, luciul pe care ţi-l dă experienţa. Plusul necesar şi suficient care transformă un bibliotecar debutant într-un bibliotecar matur. Vă rog să nu înţelegeţi că e vorba de vârstă ci chiar de un minim de exeprienţă. Nu intenţionez să deschid aici cutia Pandorei pe tema relaţiei dintre generaţiile de bibliotecari şi a felului în care se percep reciproc, pentru că, la noi, prăpastia între generaţii este dramatică. Am prins: o schimbare de instrumente (tradiţional – informatizat), o schimbare de regim politic, o schimbare de secol şi de mileniu. Ce pot spune mai mult de atât?

În ceea ce mă priveşte, aparţin generaţiei „vinovaţi că s-au născut”, nici (prea) vechi, nici noi 🙂

Jurământul depus de Mihai Eminescu la numirea în funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi

Eminescu

Textul documentului:

Jurământ

Jur în numele lui Dumnezeu şi declar pe onoare şi conştiinţa mea:

Credinţă domnitorului român Carol I şi constituţiunii ţării mele;

De a-mi împlini cu sânţenie datoriile ce-mi impune funcţiunea mea;

De a aplica legile şi de a mă conforma legilor întru toate şi pentru toţi, fără pasiune, fără ură, fără favoare, fără consideraţiune de persoană, fără nici un interes direct sau indirect.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu,

Mihaiu Eminescu

Jurământul de faţă s-a săvârşit în prezenţa subscrisului

A. Iconom

Rectorele Universităţii de Iassy

Astăzi în treizeci august anul una mie optsute şaptezeci şi patru, jurământul de faţă s-a săvârşit în aula Universităţii de Iassy.

Rector, Ştefan Micle (L.S.)

Codul deontologic al bibliotecarului din România

Consiliul de conducere al ABR a aprobat pe 13 decembrie 2007  Codul deontologic al bibliotecarului din România. A intrat în viguare de la 1 Ianuarie 2008 şi a fost publicat pe blogul ABR-ului.

Teoretic sună foarte bine. Vouă cum vi se pare?

Actualitatea legilor lui S. R. Ranganathan

Nu vreau să las să se încheie acest an aniversar fără a spune câteva cuvinte – un blog de biblioteconomie mi se pare un loc foarte potrivit – în onoarea ilustrului bibliotecar indian Shiyali Ramamrita Ranganathan (1892-1972), care considera că biblioteca îi este destinul şi care s-a remarcat printr-o activitate ştiinţifică şi practică excepţională, desfăşurată timp de peste 50 de ani, până în ultimele zile ale vieţii sale.

Profesor de matematică fiind, în anul 1923, preia postul de bibliotecar al Universităţii din Madras, post la care vrea să renunţe după câteva săptămâni. A plecat la specializare în Anglia, dorind să scape de munca de bibliotecar, s-a întors în India clasificând, cu zelul unui convertit şi după un sistem propriu, biblioteca vaporului cu care călătorea. Lectura biografiei lui din portalul dedicat de Indian Statistical Institute, Bangalore Centre, poate fi deosebit de utilă bibliotecarilor pasionaţi, mai expuşi primejdiei de a cădea în ispita părerii de sine. Menţionez, dar nu pentru a-i da vreo anume semnificaţie, faptul că, în dicţionarul nostru enciclopedic, numele lui nu figurează.

Acum mai bine de 70 de ani a elaborat celebrele cinci legi ale biblioteconomiei pe care le consider de mare actualitate, după cum voi încerca să demonstrez în cele ce urmează: Books are for use. Every reader, his book. Every book, its reader. Save the time of the reader. A library is a growing organism.

A library is a growing organism – cuprinde în sine faptul că biblioteca este un sistem deschis şi se confirmă din plin în zilele noastre. Dovadă efortul continuu de adaptare la mediu, când bibliotecile caută, aproape cu disperare, să-şi diversifice colecţiile şi serviciile (ludotecă, mediatecă, CIC, memorie culturală locală, loc de întâlnire etc. etc. etc.). Singurul lucru pe care nu pot să mi-l reprezint este vârsta la care a ajuns acest organism. Cu toate că este într-o etapă de diferenţiere a organelor şi funcţiilor, ceea ce ar indica o faza embrionară, aş opta pentru o maturitate târzie… Sau poate că este un organism care trece prin metamorfoză.

Books are for use. Sigur că S. R. Ranganathan vorbeşte despre cărţi. Noi însă trebuie să ţinem cont că, în acest organism în creştere/dezvoltare, cărţilor şi celor ce sunt legate de cărţi li s-au adăugat noi şi diverse tipuri de documente şi servicii. Aşa că, atunci când vom citi „cărţi”, vom înţelege toate aceste lucruri. Prima lege pare de la sine înţeleasă, dar iată câteva metode curente prin care este încălcată: regulamente prea restrictive, programe de funcţionare necorespunzătoare, indisponibilizarea pentru perioade nejustificat de lungi, organizarea defectuoasă a spaţiului, grijă degenerată pentru gestiune, formalism excesiv, proceduri limitative şi greoaie în relaţiile cu publicul, lipsa de profesionalism a bibliotecarilor – toate situaţiile când cititorului nu i se face nici o ofertă…

Every reader, his book – putem încerca, pentru că nu lucrăm (încă) pentru toţi cititorii din lume, ci pentru cititorii noştri (actuali şi potenţiali) şi avem fiecare un specific bine definit. Internetul anulează leit-motivul izolării. Sigur că, una este nevoia de lectură şi alta nevoia de informare. Anumite lucruri pot fi cunoscute şi anticipate prin sondaje, altele nu. Spiritul celei de-a treia legi ne spune că fiecare cititor trebuie să plece din bibliotecă măcar cu un capăt de informaţie. În contextul actual, nici nu mai au atâta importanţă dimensiunea şi conţinutul colecţiei. Lucrurile depind, mai mult decât oricând, de factorul uman, de abilităţile de „căutător” ale bibliotecarului, de discernământul lui şi de conexiunile pe care este capabil să le facă. Dar prestaţia bibliotecarului este dificil de monitorizat şi evaluat pentru că actul profesional se consumă în intimitatea dialogului bibliotecar-cititor. Chiar dacă am putea avea toate resursele din lume, fără bibliotecari competenţi, nu le putem pune în valoare.

Every book, its reader. Tehnica ne pune la dispoziţie instrumentele cu care putem cunoaşte şi evalua circulaţia fiecărui document în parte ca şi succesul serviciilor furnizate. Cu circulaţie foarte slabă sau nulă pot fi lucrările care nu au prezentat interes pentru nimeni, dar şi cele care nu au fost puse corespunzător în valoare. În fiecare dintre cazuri se impun măsuri specifice. De aceea, de exemplu, achizitorul trebuie să fie capabil să estimeze nevoile de informare, bibliotecarii care fac prelucrarea trebuie să manifeste discernământ şi consecvenţă, cei ce lucrează cu publicul trebuie să folosească fiecare interval posibil pentru cunoaşterea fondului şi între toate compartimentele trebuie să existe o bună colaborare. Oricum, bibliotecarul care stă la dispoziţia publicului poate, prin abilităţile sale de comunicare, intuiţie şi empatie să amelioreze traseul informaţiei spre utilizator.

Save the time of the reader – economisirea timpului a devenit aproape un strigăt de ajutor în zilele noastre. (Deşi mă îndoiesc tot mai mult că am şti ce să facem cu timpul economisit pe diverse căi.) Această lege mi se pare că atinge o valoare fundamentală a muncii bibliotecarului: timpul său la schimb cu timpul cititorului. Pornesc de la ideea că orice persoană este capabilă să ajungă, în cele din urmă, la lecturile şi informaţiile dorite, e doar o chestiune de timp. Aşa că, în acest sector bibliotecarul trebuie să îşi afirme utilitatea. Din nou este vorba de intuiţie, identificare corectă a nevoilor utilizatorului, deschidere culturală, conexiuni şi abilităţi de căutător (navigator/ghid) specializat.

În loc de concluzie, ce alt omagiu aş putea aduce unei personalităţi ca S. R. Ranganathan care a avut, din plin, pe lângă vocaţia de întemeietor, şi vocaţia de formator, decât să arăt că am încercat să învăţ lecţia pe care ne-a oferit-o?

Deci: fii bucuros că omul apelează la bibliotecă şi pune-te la dispoziţia lui, scuteşte-i timpul şi ajută-l cu modestie să se pună în valoare.