Misterele bibliosofiei

Supunerea termenului de bibliosophie unei  desluşiri noţionale adecvate trebuie să pornească de la premisa că astăzi, mai mult decât oricând  textele literare sunt tratate ca simboluri estetice capabile de a „traduce” realul prin prisma propriilor „imagini” iar cititorii cărora li se adresează ajung actori pe marea scenă a hermeneuticii lecturii. Hermeneutica, însă, este filosofie, este mai mult decât un proces comprehensiv. Ea aşează arta lecturii sub spectrul reflectării filosofice. Dacă hermeneutica ne învaţă să stăpânim ideile exprimate în cărţi, bibliosophia împinge cugetarea spre un nivel superior de analiză , ne conectează la problemele legate de dimensiunea ontologică a creaţiei literare şi propune o viziune îndrăzneaţă asupra relaţiei lectură-relectură care elimină formulele tradiţionale de interpretare şi critică literară în favoarea tehnicilor postmoderniste de evaluare şi receptare a produselor literare.

Potrivit celor mai noi cercetări cu privire la rolul comunicării textuale asistăm la o deplasare tematică a accentului dinspre problemele legate de caracterul creativ, imaginativ al limbajului spre vasta şi atrăgătoarea problemă a receptării mesajului discursiv, chestiune care se reduce în cele din urmă la cercetările privind relaţia dintre autorii şi receptorii  comunicării. Ia naştere o dialectică a receptării care are în vedere textul discurs. Împrumutat din domeniul retoricii termenul de discurs a fost utilizat de filozofii structuralişti care priveau ideea de discursul ca pe o comunicare, rostită sau scrisă, coerent constituită şi formată dintr-o multitudine de semne şi semnificaţii. Dacă termenul de „discurs” diferă de noţiunea de „text” prin „dimensiunea lui comunicativă”, principala lui trăsătură este natura lui semnificativă : discursul comunică „ceva” şi  se adresează receptorului care nu mai este un cititor pasiv, ci devine un interlocutor ce participă în mod activ la dialog, la travaliul interpretativ. Acest  tip de comunicare textuală era vizat  linviştii structuralişti atunci când  asociau ideea de discurs cu cea de interpretare punând accentul asupra „consumatorului ” de text, asupra lectorului care intervine într-o manieră mai mult sau mai puţin conştientă în relaţia autor-discurs-cititor cu propria sa capacitate comprehensivă. Din această perspectivă a citi textul înseamnă  a-i înţelege sensul, înseamnă a intra în jocul interpretărilor posibile generate de el sau potrivit definiţiei formulată de Umberto Eco „un text este un produs al cărui destin interpretativ trebuie să facă parte din propriul mecanism generativ.” În paginile destinate filosofiei lecturii promovată în lucrările sale de specialitate scriitorul italian demonstrează că descifrarea componentelor extratextuale specifice unui discurs poate fi realizată doar atunci  înţelegem prin text mai mult decât un şir oarecare de fraze legate între ele şi folosim textul ca subiect al unei comunicări. Reprezentând echivalentul filosofic al teoriei lecturii, bibliosophia revizuieşte procesele receptării textuale şi insistă asupra laturii antropologice a comunicării, asupra comportamentului imaginativ al autorului, asupra situaţiei interpretative a cititorului. Bibliosophia nu ia în considerare numai un singur  nivel al operei artistice sau filosofice : ca parte a filosofiei comunicării ea analizează dimensiunile contextuale ale operei, subtextul psihologic, cultural şi ideologic care a generat-o. Observăm că drumul de la text la context este mediat de stilul autorului, de întregul proces al creaţiei.

   În domenuil lecturii, este evident că, elaborând şi tipărind cărţi, artistul este cel care deţine cheia codării şi respectiv decodării sensului dar o dată opera finalizată şi deschisă  intră în joc receptorul care parcurge mesajul tipărit şi se înscrie într-un inevitabil proces  interpretativ. Interpretând cititorul desfăşoară, la rândul său, o activitate creatoare. Lectura îl obligă să  găseacă şi să reconstituie sensul pornind de la datele cuprinse în text, de la cuvintele fundamentale ale operei abordată, însă,  în manieră proprie, de neimitat. Opera artistică devine, în această situaţie, scena unei noi acţiuni comunicaţionale la dezvoltarea căreia  atât autorul cât şi lectorul au o contribuţie creatoare apropiată, dar personală. Din moment ce lectura înseamnă comunicare, ea este  căutare de sens. Cititul are un rol decodificator sesizabil mai ales în preajma marilor proiecte literare care potrivit sugestiilor lui Henry Miller trebuie să fie inevitabil obscure. Este atinsă problema ambiguităţii mesajelor estetice, ambiguitate întrebuinţată deseori de autorii cărţilor pentru a rupe ordinea firească a limbajului discursiv, “pentru a mări numărul de semnificaţii posibile”din perspectiva cărora opera de artă poate fi identificată ca o succesiune de universuri deschise, receptate de conştiinţa interpretativă ca o  permanentă explozie artistică. Prin urmare, lectura unei cărţi nu se poate dezvolta într-o singură direcţie. Orice creaţie literară se prezintă ca o sumă de mesaje posibile din care cititorul selectează mesajul adecvat sistemului său de aşteptare.

Bibliosophia jonglează cu ideea că textul este un univers parţial deschis, cu infinite conexiuni ideatice, unele  fiind revelate imediat,  altele ascunzându-se în spatele echivocităţii cuvântului scris. O filosofie a lecturii va pleda întotdeauna în favoarea citirii semiologice a oricărui discurs textual. Ceea ce  înseamnă că lectorul implicat în descifrarea sensurilor corespunzătoare diferitelor niveluri de lectură va fi nevoit să desfăşoare o parcurgere activă a operei rescriind într-o oarecare măsură textul tipărit ,regândindu-l prin intermediul unei matrici hermeneutice personale, modelată în timp de experienţa cognitivă, intelectuală şi de ce nu estetică a celui care citeşte. Reformulând, citim într-un stil propriu şi  tragem mereu cu ochiul la modelul hermeneutic, pe care, constient sau inconştient, ni l-am format. În lumina acestor  lămuriri identificarea mecanismelor de lectură trebuie să pornească mereu de la premisa că a lectura înseamnă a înţelege. Astfel textul încetează de a mai fi tratat în manieră exclusiv lingvistică, adică din  perspectivă pur gramaticală, pentru a fi analizat în contextul filosofic al hermeneuticii lecturii, care ţine cont de relaţiile extratextuale, de ecourile pe care le provoacă textul în conştinţa receptorilor. Scriitorii comunică prin cuvinte acele  monade magice care participă la întruparea „ţesăturii textuale ” privită ca o matrice lingvistică a sensului. Căutarea neîntreruptă a sensului discursului textual, dezvăluirea încărcăturii de semnificaţii specifice cuvintelor ; iată marea provocare a filosofiei lecturii!

Nu vom  ignora niciodată rolul gânditorilor textualişti din grupul Tel Quel condus de Roland Barthes în fixarea statutului filosofiei textuale. Lingviştii  francezi au deschis suita studiilor şi comunicărilor construite în jurul tezei privind caracterul textual al realităţii, au semnat o serie de lucrări din domeniul teoriei textului, o disciplină lingvistică relativ autonomă cu implicaţii în domeniul filosofiei şi psihologiei lecturii. În ultimele decenii asistăm la o lărgire a perspectivei structuraliste prin eforturile specialiştilor  în filosofia lecturii care au încercat să dea un conţinut teoretic disputelor iscate în jurul noţiunii de comprehensiune textuală Mai mult, importanţa concluziilor referitoare la caracterul comprehensiv al lecturii s-a dublat din momentul în care problematica hermeneuticii lecturii a fost aşezată pe baze ştiinţifice, practica lecturii depăşind accepţiunea „lecturii de plăcere” în sprijinul lecturii definită ca interpretare. Se vorbeşte tot mai des despre „hermeneutica în cheie arbitrară ”(dacă-mi este permis să folosesc o sintagmă împrumutată de la Patapievici), despre noua artă a lecturii care acordă credit cititorului şi se sprijină pe capacitatea lui de a descifra „litera cărţii”. Se discută despre lectorul erudit care învaţă de la posmodernişti „a citi texte clasice în manieră improprie”(Patapievici, Horia-Roman), despre cititorul care încalcă voit canoanele criticii tradiţionale. Cititorul modern simte că are libertatea de a reface, cu fiecare relectură, opera literară atribuindu-i o nouă semnificaţie, şi renunţă la atitudinea bigotă asupra textelor literare. Preluând vorbele lui Borges despre circularitatea şi reversibilitatea timpului lecturii putem observa că bibliosophia introduce mitul eternei reîntoarceri în sfera ştiinţelor comunicării. Bibliosophia îi datorează multe lui Borges. Noua filosofie a lecturii a avut doar de câştigat  pe seama experienţei de cititor a scriitorului argentinian care spunea că „istoria literaturii este istoria felurilor şi motivelor de a citi”.

Domeniul filosofiei lecturii se circumscrie, aşadar, în jurul controversatei teorii despre „ambivalenţa semiotică a textului”, teorie care scoate textul de sub incidenţa legilor morfologice şi sintactice, nesemnificative în acest context, pentru a aşeza în lumina reflectoarelor noţiunea de discursul înţeles ca entitate individuală capabilă de a se strecura prin reţeaua de procese comunicaţionale. Acţionând ca un element relativ independent textul se remarcă mai ales  prin comunicabilitate în măsura în care este coerent şi este conceput pentru a transmite ceva.

Cu o istorie relativ recentă filosofia lecturii abordează deja mai multe niveluri de cercetare textuală. Într-o abordare condensată putem aminti, ca prim nivel de cercetare, problematica receptării unui document tipărit cu implicaţiile sale psihologice, sociale şi culturale. Al doilea nivel de cercetare ne-ar putea conduce spre structura textuală a unei  comunicării scrise, pentru a lăsa la  final dialectica proceselor de codare şi decodare textuală. Ca parte a filosofiei comunicării,  filosofia lecturii se concentrază asupra rolului cărţii de mediator între autor şi cititor sau folosind o terminologie mai pretenţioasă atrage atenţia asupra relaţiei dintre subiectul emiţător şi subiectul receptor. Filosofia lecturii ne spune tot ceea ce trebuie să ştim despre realitatea textuală, ne pune în legătură cu cele mai noi provocări ale jocului hermeneutic, ne ajută să înţelegem cititul ca pe un act de iniţiere şi formare culturală sau ştiinţifică. Ne îndeamnă să ne definim mai bine, să ne privim pe noi înşine prin oglinda  volumelor lecturate. Numai un filosof al lecturii poate defini textul „ca un simbolic ansambul structurat”, poate vorbi despre istoria textuală a omenirii referindu-se de fapt la totalitatea experienţelor interpretative şi creatoare ale cititorului de ieri şi de azi. Filosofia lecturii oferă explicaţii în privinţa fenomenelor de receptare textuală, ne arată cum acţionează „semnele literare” asupra cititorilor, sau, dacă vreţi, ne dezvăluie efectele operei tipărite asupra participanţilor la lectură. În acelaşi timp, întreprinde analize asupra procedeelor lecturării, propune metode de căutare a „adevăratului”sens al cărţilor concepute pentru a aduce oamenilor fericirea, de vreme ce realitatea se poate dizolva, pentru cititor, în spaţiul astral al „bibliotecii-paradis”.

Definirea domeniului o dată isprăvită trecem la problematica „interpretantului” folosind o noţiune bizară împrumutată din hermeneutica lui Oehler. Acesta  încerca să-şi lămurească cititorii că „interpretantul” este ceea ce semnul creează în interpretul său provocându-i un sentiment sau ori acţiune , sau  mai exact „interpretantul” este ceea ce transmite textul în clipa lecturării lui.  Chiar dacă  sensul termenului rămâne discutabil credem că autorul frazei citate mai sus  privilegiază ideea că lectura face parte dintr-un dans hermeneutic în care sunt cuprinşi : autorul, cu inteligenţă creatoare, textul, cu bagajul său de semnificaţii şi cititorul, cu frământările sale cognitive şi culturale. O dată prins în cercul hermeneutic cititorul naiv se transformă într-un iniţiat pentru care lectura înseamnă interpretare, înseamnă judecată de valoare. Acesta descoperă că, datorită complexităţii scrierilor contemporane, este necesară pătrunderea în craterele cele mai adânci ale comprehensiunii textuale. Efortul său interpretativ nu este singular, el duce la lecturi succesive aplicate unuia şi aceluiaşi text. În general, filosofii lecturii apelează la relectură mai ales  în contextul creaţiilor literare unde trăirile estetice  degajate de creaţiile epice sau lirice  au nevoie astăzi de un cadru receptor  adecvat care să menţină lectura în limitele interpretării. Interpretarea, subliniez, este un mijoc nu un scop, scopul fiind descoperirea sensului de către cititorii care parcurg volumele tipărite ca şi cum ar traversa „o reţea de valori textuale.”.

Citim cu entuziasm articole şi studii concepute în jurul observaţiilor despre caracterul „dezarticulat” al literaturii contemporane, despre dialectica lecturii şi relecturii, citim tratate în care se face elogiul compoziţiilor literare enigmatice, fără a ştii că în aceste cronici se face bibliosophie, fără a şti că ele au menirea să trezească în cititor gustul pentru lectură, sugerându-i că este persoana potrivită pentru a urmări mersul ideatic al textelor editate. Nu este nevoie să fii un maestru în arta lecturii pentru a citi bibliosophic o carte, nu este obligatoriu să asimilezi orice carte ca pe o „operă deschisă”, nu este necesar să citeşti mult pentru a ajunge om învăţat deoarece, aşa cum declara Umberto Eco, „poţi fi un om cult şi dacă ai citit zece cărţi şi dacă ai citit aceeaşi carte de zece ori”.

Anunțuri