Codex Gigas la tv

Astă-seară de la ora 21, pe National Geographic, un documentar despre manuscrisul Codex Gigas, zis şi Biblia Diavolului deşi, după cum arată (diavolul, vreau să zic), mai potrivit ar fi Biblia lui Michiduţă.

Un interviu ratat

… despre care vorbeam într-un articol anterior

Cum s-a prezentat frecventarea serviciilor Bibliotecii Judeţene Constanţa în ultimii ani?

Utilizarea serviciilor bibliotecii noastre a cunoscut fluctuaţii minore în ultimii ani şi cel mai just este să spunem că s-a păstrat la un nivel relativ constant. (După vârful reprezentat de anii 1999, 2000 şi 2001, biblioteca a înregistrat un trend descrescător de frecvenţă şi o stabilizare aproximativă după 2005.) Spre pildă, numărul total al utilizatorilor în anul în curs, în perioada 1 ianuarie – 31 august, a fost de 5.744, în timp ce anul trecut, în aceeaşi perioadă erau înregistraţi 5.459, ceea ce înseamnă o creştere de aproximativ 5 procente. Publicul efectiv al bibliotecii este în 2008, la doar 94% din publicul înregistrat în 2006 (nota bene: primele opt luni ale anilor respectivi). Media lunară a vizitelor la secţia de împrumut în 2008 a fost însă sensibil egală cu media din 2007: 249 în 2008 faţă de 246. Frecvenţa lecturii în sălile bibliotecii a înregistrat o scădere de aproape 10 puncte: 23.869 utilizatori în lunile ianuarie – august 2008, faţă de 26.618 utilizatori în perioada similară a anului trecut; volumul documentelor solicitate la sălile de lectură a crescut însă cu 6,5% (199.338 docmente cerute în primele 8 luni ale anului 2008, faţă de 187.228 în primele 8 luni ale lui 2007). Comparaţia cu trecutul recent indică o situaţie asemănătoare, iar ea este, de fapt, perfect inteligibilă. Şi iată de ce!

Impactul social al Bibliotecii Judeţene Constanţa este, în linii mari, produsul dintre nevoia socială percepută pentru serviciile bibliotecii şi împlinirea acestei nevoi. Nevoia socială percepută de către comunitatea contănţeană este, la rândul ei, rezultanta a trei forţe: (1) nevoia umană generică pentru servicii de bibliotecă, având în vedere mediul informaţional actual; (2) particularităţile sistemului educaţional din ţara noastră (inclusiv sistemul educaţiei continue); (3) efortul bibliotecarilor din Biblioteca Judeţeană Constanţa pentru conştientizarea rolului bibliotecii publice în satisfacerea nevoilor de informare. În afara acestui sistem de forţe, asupra bibliotecii pot acţiona ceea ce sociologii numesc contingenţe, adică anumite evenimente neprevăzute dar cu efecte deosebite.

Revin acum la situaţia utilizării serviciilor bibliotecii noastre şi afirm că ea este relativ staţionară întrucât în ultimii ani nu au avut loc decât cel mult modificări de intensitate (mică), dar nu de substanţă în mediul înconjurător bibliotecii: Internetul este de multă vreme un jucător esenţial în câmpul informaţiilor, învăţământul preuniversitar este neschimbat, la fel ca şi tabieturile profesorilor şi elevilor, implementarea sistemului Bologna în universităţile româneşti nu a atins relaţia cu biblioteca publică, iar educaţia continuă (ori permanentă) este doar o expresie simpatică. Trebuie spus de asemenea, că încercările bibliotecarilor, nu puţine şi nu lipsite de imaginaţie, pentru atragerea publicului la bibliotecă s-au dovedit a fi scrijelituri pe armura indiferenţei. Despre evenimente favorabile nu putem vorbi, ultimul fiind mutarea bibliotecii în actuala clădire, la sfârşitul anului 1998, deci acum 10 ani.

Ce fel de oameni vizitează biblioteca?

Răspunsul simplu este următorul: utilizatorul generic al serviciilor Bibliotecii Judeţene Constanţa este o persoană de sex feminin, cu vârsta de până la 25 de ani, care locuieşte în municipiul Constanţa şi este studentă; frecventează biblioteca pentru motive ce au de-a face cu procesul de învăţământ, se bazează în mare măsură pe bibliotecari în căutarea documentelor şi informaţiilor dorite şi are o atitudine favorabilă faţă de bibliotecă; mai adaug faptul că evaluează pozitiv importanţa cărţii şi lecturii în dezvoltarea individuală şi foloseşte des Internetul pentru informare şi comunicare. Însă, biblioteca noastră oferă multe şi variate servicii, iar profilul utilizatorului unui serviciu diferă de cel al altui serviciu, astfel că răspunsul simplu este uşor abuziv. De exemplu, secţia de periodice este frecventată în mod deosebit de bărbaţi pensionari, cu vârste de peste 55 de ani, iar Centrul de Informare Comunitară este solicitat preponderent de persoane cu studii superioare, cu vârste cuprinse între 25 şi 55 de ani.

Sunt diferenţe între persoanele care împrumută pentru acasă şi cei care studiază în sălile bibliotecii?

Pe lîngă faptul, de la sine înţeles, că documentele din secţia de împrumut pot fi studiate în atmosfera familiară a camerei utilizatorului, ceea ce nu este cazul cu materialele sălilor de lectură ale bibliotecii, mai este o deosebire majoră între cele două departamente. Colecţiile secţiei de împrumut nu reprezintă un eşantion reprezentativ din ceea ce biblioteca păstrează în depozitele sale (şi poate fi consultat în sălile de lectură), ci sunt supraîncărcate cu literatură, atât română, cât şi străină. Pe rafturile celelaltor domenii din departamentul de împrumut, de la religie şi filozofie, la geografie şi istorie, se găseşte un număr relativ redus de lucrări, dar în principal lucrări exponenţiale. Cititorii noştri cunosc desigur această circumstanţă: dacă, de pildă, vor să deprindă câte ceva din jargonul arhitecturii, vor găsi cu certitudine ceva potrivit şi pentru împrumut la domiciliu. Dacă însă au nevoie de o bibliografie amplă în care se regăsesc Mies van der Rohe, Lloyd Wright, Gaudi, ori reprezentanţii Şcolii funcţionaliste, atunci trebuie să meargă la sala de lectură. Literatura este însă bine reprezentată în secţia de împrumut, aşa încât putem spune că secţia de împrumut priveşte spre lectura fără scop (dar nu şi fără motiv), în timp ce sălile de lectură privesc atât spre lectura fără scopuri, cît şi spre lectura interesată, direcţionată de obiective.

În siajul acestei deosebiri de construcţie, ar părea logic ca publicul sălilor de lectură să difere de cel al secţiei de împrumut, dar acest lucru nu se întâmplă. Traseul secţiei de împrumut este o relaţie cu două grupuri sociale. Primul, mai bine dimensionat, este cel al studenţilor care împrumută în principal pentru a-şi obţine diplomele de licenţă, masterat, doctorat. Cel de-al doilea grup este format din pensionari care împrumută pentru a-şi trece frumos bătrâneţea. Dacă sfera primului grup este variabilă anual – pe măsură ce termină studiile, tinerii renunţă la frecventarea bibliotecii, însă alţi studenţi vin să umple golul lăsat – cel de-al doilea grup este mult mai consecvent, doar trecerea în nefiinţă rupând legătura cu biblioteca. La nivelul sălilor de lectură se păstrează predominanţa celor două segmente sociale. Există un singur ton diferit: discrepanţa dintre grupuri este mai mare în cazul sălilor de lectură (în favoarea studenţilor), decât în cazul secţiei de împrumut.

Cum vedeţi biblioteca în viitor?

Pe termen scurt lectura şi biblioteca publică vor evolua în aceleaşi cadre, nici nu se vor aprinde ca noi astre pe bolta preocupărilor românilor, dar nici nu vor suferi cutremure devastatoare. Se va frecventa biblioteca şi se va citi în continuare, într-un regim mai degrabă modest. Viitorul îndepărtat imi este interzis. Nu pot decât specula şi nu doresc să o fac.

Aţi încercat/încercaţi promovarea lecturii şi bibliotecii în comunitate?

Mă întrebaţi dacă biblioteca noastră concepe şi aplică programe de promovare a lecturii în comunitatea locală, iar răspunsul este afirmativ. Bibliotecarii noştri au încercat de-a lungul anilor variate metode de a atrage atenţia asupra bogăţiei spirituale deţinute pe poliţele bibliotecii judeţene, nu de noi ca bibliotecari, ci de comunitate. Experienţa altor biblioteci şi fantezia proprie ne-au condus gândirea şi voinţa. În 2001, de pildă, biblioteca a implementat un proiect destul de amplu pentru promovarea drepturilor omului prin bibliotecă; acum mai mulţi ani a conceput un teatru pentru tineri (dispărut o dată cu stingerea celor ce i-au împrumutat din suflul lor); anul acesta, colegele din secţiile de împrumut la domiciliu (adulţi şi copii) au lansat Cărţile călătoare, un minunat proiect ce constă în invitarea la lectură prin lăsarea de cărţi în locuri publice şi foarte frecventate (cafenele, şcoli, parcuri, la bowling, în autobuz etc.); Clubul Artelor, o manifestare periodică foarte vivace, combinaţie de masă rotundă şi serată muzicală şi-a început traiectul în anii ‘80 ai secolului trecut şi trăieşte încă şi astăzi; în bibliotecă îşi urmează slalomul printre personaje şi întâmplări un cerc de lectură, intitulat Priza de litere; pe agenda direcţiunii bibliotecii este de asemenea transferul unora dintre serviciile bibliotecii în mediul obişnuit al unor grupuri sociale, în special al celor defavorizate: bătrânii din cămine şi sanatorii, deţinuţii din penitenciare, tinerii din casele de copii. Enumerarea poate continua, la fel cum va continua strădania noastră de a tenta, de a zgîndări latenţele publicului.

Dacă m-aţi întreba ce efecte au avut şi au aceste acţiuni n-aş putea decât să fiu sincer: redus ori foarte redus. Cea mai frecventă reacţie la activităţile noastre este: „Ce interesant!”, un eufemism care abia dacă ascunde nepăsarea. Senzaţia că mica noastră comunitate se află într-o stare de prostraţie e tot mai acută. Bibliotecarul este misionar al inteligenţei cuplate la bunul simţ, dar bunul simţ este hăcuit neîncetat şi cu mult aplomb, iar inteligenţa virează irepresibil spre şmecherie golănească. Bibliotecarul este învăţător al mecanicii libertăţii de gândire şi exprimare, dar servitutea clişeelor verbale şi comportamentale trece drept isteţime, iar sindromul rezumatelor face ca erzaţul să fie considerat marcă înregistrată (textele originale se înnegresc sub straturi de praf, în timp ce rezumatele, interpretările şi comentariile succinte sunt la mare căutare). Biblioteca este semn apotropaic, dar duhurile rele au înăbuşit cetatea.

Şi pentru asta mulţi suntem în culpă. Mă gândesc de pildă la autori şi editori. Se scriu şi se publică lucruri extrem de plicticoase ori proaste de-a binelea, din mijlocul cărora, ca cititor onest, cu greu te poţi orienta. Scriitori, care ar trebui să transmită prin cuvinte trăirea lor cu zeii, nu se mai emoţionează de nimic, atenţi la piedestalul lor găurit, dar continuă desfrâul parolelor fără noimă. Nu eşti îmbiat la lectură de Nu toată iarba e la fel a lui Alain Gavriluţiu, de Fişa de înregistrare a Ioanei Băeţică, de Înţelepciunea ascetului Arthur Porumboiu, de „tiradele şi lambadele” lui Petru Brumă, ori de masa de cuvinte dintre coperţile semnate orgolios Ana Ruse. Iar dacă astea şi multe alte deşeuri sunt prezentate drept literatură, dacă autori serbezi sunt expuşi alături de Sylvia Plath, Arghezi sau J. D. Salinger, să nu ne mire că cititorii apreciază totul o apă şi-un pământ şi refuză, graţios sau brutal, lectura. Arăt apoi spre unii critici literari ori comentatori care acceptă să conducă o seamă de cuvinte frumoase în întâmpinarea unei cărţi proaste. Sau spre persoanele, cel puţin teoretic, mai citite: bibliotecari, profesori, librari, care nu pot ataşa unui autor sau unei cărţi o altfel de caracterizare decât patetică şi fără sens. „Ia-l, e un strălucit autor, reprezentant de seamă al optzecismului”, ni se spune. Sau: „citeşte asta, e o carte magnifică, pentru istoria literaturii”. Sau: „nu rata acest roman, e o instituţie”. Iată formule care latră literalmente la potenţialii cititori.

Există servicii de care publicul nu profita suficient?

De bibliotecă în general, comunitatea constănţeană nu profită suficient. Dar sigur că există o ierarhizare a serviciilor din punctul de vedere al utilizării. Aş spune că în penumbra cunoaşterii şi folosirii se află serviciul bibliografiilor la cerere, informarea comunitară, referinţele la distanţă (prin telefon ori e-mail), împrumutul interbibliotecar. La ce se referă ele? Foarte pe scurt: cititorii pot solicita ajutorul bibliotecarului ori îi pot transfera de-a dreptul acestuia responsabilitatea realizării unei bibliografii (parter, camera 5); informarea despre adresele şi ofertele sociale ale organizaţiilor şi instituţiilor din Constanţa reprezintă nucleul activităţii Centrului de Informare Comunitară (parter, camera 2); bjc@biblioteca.ct.ro şi 0241.616244 sunt două modalităţi eficace de a primi rezolvări la probleme ce ţin de documente şi bibliotecă; Biblioteca Judeţeană Constanţa nu poate aspira să achiziţioneze tot ceea ce se publică şi nici măcar tot ceea ce ar putea împlini necesităţile informaţionale ale comunităţii locale. Însă, prin intermediul instituţiei împrumutului interbibliotecar, utilizatorii noştri pot studia documente care nu se află în biblioteca noastră, dar sunt deţinute de alte biblioteci din ţară, fie ele publice, universitare ori de alt tip.

În aceeaşi categorie a zonelor cu potenţial de creştere menţionez interacţiunile cu bibliotecarii pentru cunoaşterea şi împlinirea nevoilor de informare ale utilizatorilor. Deşi aceste interacţiuni nu reprezintă un serviciu de bibliotecă în sensul tare al termenului, anvergura şi magnitudinea lor pot determina evoluţia colecţiilor bibliotecii. Utilizatorii noştri trebuie să ştie că pot influenţa dezvoltarea bibliotecii (comunicând cerinţele lor de informare), că biblioteca este un organism ce urmează organismul mai mare, numit Constanţa.

Cum mi-a apărut numele în ziar (fără poză)

Acum câteva zile primesc vizita unui ziarist serios. Un reporter de la o publicaţie cu oarece anvergură şi reprezentare pestriţă în comunitatea constănţeană, dar cu nume frumos: Cuget liber. Se prezintă şi îmi spune că vrea să-mi ia un interviu.

„Mie? ”, întreb voiniceşte, „ori vreţi un interviu cu persoana cea mai avizată din bibliotecă?” (nota bene: instituţia noastră are un purtător de cuvânt care nu semnează Ionel Alexe).

„Nuuu!”, zice zâmbind şăgalnic, „cu dumneavoastră” şi îşi motivează în două vorbe alegerea. Ceva legat de nişte expoziţii realizate de mine în bibliotecă.

„Bun atunci”, zic, „trebuie să ştiţi că eu ţin să văd întrebările înainte de antamarea colaborării, să răspund pe-ndelete şi să corectez textul înainte de publicare”.

Ziaristul e de acord pe loc şi trecem la treabă. El concepe întrebările, eu îmi iau un răgaz să răspund la ele. Întrucât unele dintre chestiuni necesitau explorări mai adânci, „şterg colbul de pe cronice bătrâne” şi construiesc şarpanta textului. Când e gata i-l trimit, relativ mulţumit. În câteva zeci de minute ziaristul răspunde cu mulţumiri în introducere şi (stupoare!!) regrete în intrigă, desfăşurare şi punct culminant. În deznodământ formulează solicitarea de renunţare la formatul de interviu şi acceptarea metamorfozei textului în articol semnat de (aţi ghicit) sobrul nostru ziarist.

„Ziarul nostru”, îmi mărturiseşte franc reporterul, „este unul de informaţie brută, de lectură rapidă. Este imposibil să mă înfăţişez la Cuget cu un interviu, pentru că nu va fi publicat, pe motiv ca interviurile nu se citesc. De asemenea, proza dvs. nu se potriveşte într-un ziar ce se adresează omului de pe stradă, din faţa chioşcului, deci nu se pune problema ca ea să rămână aşa cum este. De aceea va propun un compromis: voi scrie un articol pe baza informaţiilor primite de la dvs., chiar citându-vă în vre-o (sic!) două ocazii…” Etc, etc, etc. Cu glas stins refuz generoasa ofertă.

„E adevărat”, îmi spun, „nu se poate înfăţişa omul cu un interviu la Cuget, fiindcă… Iar proza mea…. ce sa mai zic, nu se potriveşte deloc într-un ziar care…”

Închei discuţia cu reporterul, dar după doar câteva minute, încep alta, pe aceeaşi temă, cu şefa secţiei culturale a publicaţiei în cauză.

„Ce vreţi dumneavoastră, domnule?!” zice ea, iritată, prea aproape de receptor. „Ţineţi cu tot dinadinsul să apăreţi intervievat în paginile ziarului nostru. De ce nu-l lăsaţi pe redactorul nostru să scrie un articol despre biblioteca în care lucraţi? Nu vreţi să vă apară şi poza la ziar?” Îmi înghit cuvintele şi pun capăt convorbirii ţinând strâns în mână negaţia.

„Parcă sunt ridichea uriaşă din poveste”, susur sinelui, încercând să mă calmez, „dar cu finalul schimbat!”. Schimbat?

Presată de a patra putere în statul de drept, mârâită de câinele de pază al democraţiei, direcţiunea bibliotecii îmi aplică 100 de pascali şi 10000 de volţi. Ziaristul sobru se prinde de ridiche, şefa de secţie se prinde de ziarist, redactorul şef se prinde de şefa de secţie, direcţiunea se prinde de redactorul şef şi trag, trag, iar ridichea se smulge. Articolul apare într-una din zilele următoare . Ideile mele? Le-am recunoscut ici colo. Aşa cum îşi recunoşti maşina lovită de un tractor. Desigur eram şi citat. O singură dată. Cu o frază în care menţionam adresa bibliotecii.

„E-atât de frumos să fii bibliotecar!!”

Scrisoare deschisă Preşedintelui ABR

Stimate Domnule Preşedinte,

Filmul „8 martie 2006 la Biblioteca Universităţii Transilvania Braşov” ne-a stupefiat pe mulţi dintre noi. Mai mult însă, iar aici vorbesc în nume personal, m-a nedumerit şi dezamăgit răspunsul Consiliului de Conducere al Asociaţiei Bibliotecarilor din România la conţinutul vădit detestabil al filmului.

Nu înţeleg lipsa unei reacţii etice a asociaţiei noastre.
Nu înţeleg ideea după care comportamentele care frizează neruşinarea trebuie pitulate în spatele competenţelor.
Nu înţeleg concepţia conform căreia actele nu sunt grave şi lucrurile pot merge la fel mai departe.
Nu înţeleg acomodarea spiritului asociaţiei cu comportamentele indecente din film.
Nu sunt de acord ca necuviinţa să degradeze sufletul şi imaginea organizaţiei din care facem parte.
Nu sunt de acord ca raţiunea de a fi a deontologiei profesionale a bibliotecarului român să dispară, pentru a proteja o persoană.
Nu înţeleg ca principiile să fie subordonate individului.

Sunt convins că lucrurile sunt foarte grave; asociaţia, biblioteca şi bibliotecarul din România se află în mare pericol de nimicire a reputaţiei lor sociale.
Cred că onestitatea şi bunul simţ trebuie să însoţească însuşirile profesionale ale bibliotecarului, dacă nu chiar să primeze, în orice situaţie.
Asociaţia Bibliotecarilor din România este cea mai mare organizaţie profesională a bibliotecarilor din ţara noastră, important for de dezbatere ştiinţifică în domeniul ştiinţelor informării şi al biblioteconomiei, reprezentant esenţial al bibliotecilor şi bibliotecarilor în relaţia cu organisme şi autorităţi naţionale şi internaţionale. Rolurile ABR trebuie jucate în favoarea ideilor de bibliotecă neîntinată şi bibliotecar competent şi integru din punct de vedere moral şi în privilegiul generaţiilor viitoare.

Ca atare, subsemnatul, Ionel Alexe, membru al Asociaţiei Bibliotecarilor din România, solicit demisia conducerii Asociaţiei Bibliotecarilor din România şi organizarea de alegeri.
Cu stimă, Ionel Alexe

Stăruinţă pe lângă conducerea ABR

De fapt, domnişoara Claudia Şerbănuţă (vă implor nu mă mai tutuiţi, mă faceţi să mă simt tânăr, iar tinereţea e bună doar pentru cei cu aripi) are mare dreptate. Mă întreb de ce n-am pus pe agenda personală o solicitare către persoanele îndrituite să facă ceva în chestiunea filmului de la biblioteca braşoveană? Să fie de vină oblomovismul meu funciar, să fie speranţa că doamna Repanovici va rezolva delicat dar fără ocol problema, ori credinţa inculcată în decenii de sminteală socială că nimic nu poate fi schimbat de jos?

Ce-ar fi dacă aş formula totuşi, o mică rugăminte către conducerea executivă şi onorifică a asociaţiei sub raza căreia stăm, egali în drepturi şi responsabilităţi, atât eu cât şi doamna Repanovici, Asociaţia Bibliotecarilor din România. Şi asta chiar aici, pe acest blog, citit, sunt convins (ori greşesc?), şi de conducerea asociaţiei noastre:

„Stimate Domnule Preşedinte, subsemnatul, Ionel Alexe, membru al Asociaţiei Bibliotecarilor din România, conform drepturilor menţionate de art. 16 lit. b din Statutul ABR, vă rog să luaţi în discuţia forurilor asociaţiei, situaţia doamnei Angela Repanovici, membră ABR şi preşedintă a Diviziunii Biblioteci Universitare din ABR. Motivaţia explicită a solicitării mele respectuoase este apariţia în mass-media a filmului 8 martie 2006 la Biblioteca Universităţii „Transilvania” Braşov. Personal consider că atitudinile şi comportamentele doamnei Repanovici, lămurit vizibile în film, aduc grave prejudicii profesiei de bibliotecar şi încalcă flagrant articolele 2 şi 10 din Codul deontologic al bibliotecarului din România, aprobat de Consiliul de Conducere al ABR în 13 decembrie 2007. Cu stimă, Ionel Alexe”.

Promit să vă ţin la curent cu evoluţia lucrurilor.

Şi a fost plajă şi a fost congres: ziua întâi

Rapel în mijlocul anilor 80 şi al unei zile de vară. Elev al unui liceu constănţean (care a sucombat, neplâns, între timp) îmi strâng alene lucrurile de pe plaja Modern, îngânându-l pe Moromete: „Ia să mă duc eu d-acilea!”.

O iau pe aleea gen El Malecon din faţa clădirii albe a Comandamentului Marinei Militare, apoi pe lângă statuia celui care a fost, este şi va fi, şi urc prin dreptul Farului Genovez într-o oază, o stradă paralelă cu ţărmul, mărginită de tei şi arţari, care, după zborul aluetului, şi-a reluat numele din vremi mai vechi: Regina Elisabeta.

Puzderie de Dacii multicolore cu botul lor inexpresiv pe trotuarul îngust. Târându-mi picioarele în căutarea unui loc pe o bancă ajung, deprimat, aproape de capătul străzii, în locul unde oaza se sfârşea. În faţă Saligny demn, în palton, în spate Daciile îmboldind vilegiaturiştii de pe bănci, în dreapta ruinele fără umbră ale unei intersecţii de străzi romane şi catedrala ortodoxă. Îndrăznesc să sper că e deschisă. Amintirea multelor răstimpuri petrecute în copilărie în clopotniţa bisericii din satul natal îmi inflamează imaginaţia.

Fatalitate. Un baban lacăt unsuros strânge cele două părţi ale unei uşi din zăbrele ca la vechile lifturi. „Înainte, tot înainte” îmi comandă creierul, sfârâind bigubatic.

Alături de catedrală câţiva tei cu coroane pleoştite, într-un fel de curte, mărginită de un gard scund de beton. Cimentul îmi împrumută culant din răcoarea-i funciară. „Poate că din trupul tău îmi vor zidi, nu peste mult cavoul, şi liniştea…”, declam cu glas scăzut. Cu picioarele bălăbănindu-se a bogdaproste, îmi forţez ochii miopi să descifreze o plăcuţă prinsă pe peretele cenuşiu, îmbrăcat parţial în iederă, al clădirii care, nu-i nici un dubiu, e beneficiara siguranţei oferite de gardul pitic: … oteca … eţeană …nstanţa. „Tinere Alexe, la tablă. Se dă următorul exerciţiu: instituţia X cu sediul în Constanţa, de importanţă necunoscută, cu jurisdicţie judeţul Câţa, clădire masivă în U, simetrică, etaj, ochi rotunzi de pod, ferestre mari, coşuri zvelte, iederă bine crescută, gard liliputan, curte bituminată, cu sarcofag, pisici tărcate, grădiniţă de trandafiri neîngrijită, WC cu intrare din curte. Mai ştim că X se termină în oteca. Ce este X?”„Cred că răspunsul este Ceaprazoteca Judeţeană Constanţa. Nu?! Atunci Tralalaloteca. Maiaveţipuţinărăbdaroteca! Buşonlabuşonoteca? Topatamoteca (şi/ sau Melemetoteca)??”

Trecut de garderobă, cu indicaţia prima la stânga (pentru permis de intrare) îmi ascult paşii solemni pe mozaicul holului: bi – bli – o – te – ca – ju – de – ţea – nă – con – stan – ţaaaaa, în timp ce susţin lejer privirea de Sotea a unui Dante de hârtie, format A2. „Nu mă impresionezi tu pe mine! Am vazut eu altele ca tine. Biblioteca din Târgovişte în care lucra o rudă a lu’ taică-miu, fată bătrână (oare să fi avut cărţile vreo vină în asta), bibliotecuţa de la demisol a liceului, vai!, cea a cardinalului Mazarin în care intram cu mâna pe garda floretei şi pielea de găină, printr-o uşă secretă, biblioteca de după geamuri a lui Cezar Petrescu din Buşteni. Mai vrei?”

Prima pe stânga era îngustă cu răftuleţe din lemn lipite de pereţi şi o masă lungă acoperită de un geam crăpat în mijloc. Răcoare. Sunt invitat pe neve de o voce masculină, la dreapta, într-o cameră asemănătoare, perpendiculară pe prima. Răftuleţe plus două birouri, aşezate faţă către faţă: un nene cu mutra lui Louis de Funes şi o tanti cu ochelari, păr scurt, braţe albe, groase, dezgolite şi degete crenvurşti care jonglau cu nişte cartonaşe, îndărătul unui pupitru năltuţ aşezat pe birou.

Zâmbesc şi dau să spun bună ziua întors de ora două şi ceva spre femeie, când Cruchot îmi ia vorba ferm: „Preceptele instituţiei noastre sunt incompatibile cu ţinuta dumneavoastră”. Instantaneu îmi cade faţa, iar Juve, comisarul, mai trage, din şold, o rafală: „Noi nu venim în izmene la bibliotecă”, modulând perfect cozoricean mărturisirea, încât preţ de câteva clipe am avut în nări mirosul obielelor de ţăran care a tras două conace pe arie alături de Duman şi Joian.

Renunţând la pasienţe, colega lui Harpagon îşi ridică neînchipuit de sprintenă fundul măricel de pe scaun şi mă priveşte scurt, scurt. Sub lupele ei puternice mărarul de pe picioare mi se face puf de pui de-o zi, iar şortul şi tricoul se micşorează ca intrate la apă, până la dimensiunile din visul cu cea mai aglomerată şi simţitoare piaţă publică. Prind vaietul prelung al scaunului ce reprimeşte povara, îmi ung gâtlejul cu un gogoloi de scuipat şi mă întorc soldăţeşte spre Monsieur Salluste de Bazan. „Tovarăşa învăţătoare, îî profesoa, îîîî, tovarăşu… eu sunt elev şi utecist şi am venit azi (accent) la bibliotecă pentru a citi şi conspecta (accent grosolan) raportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu la congresul al treişpelea. Vă reproduc liber îndemnul secretarului general al pecere, adresat nouă, tinerilor: Învăţaţi, învăţaţi şi iarăşi învăţaţi! Mulţi ar fi de acord că, să împiedici un tânăr să citească despre partid şi lupta revoluţionară înseamnă nimic altceva decât caz penal. Să nu mai pierdem vremea cu fleacuri, vă zic, şi faceţi ce trebuie să faceţi ca să pot… (gest larg de mimare a lecturii)”. Doi dintr-o lovitură. Uuun, dooo, treee, paat, ciiin, şaass, şaaapt, ooop. Cest fini! Nocaut tehnic, dragi români, cetăţeni, tovarăşi.

Primesc din mâna doamnei un permis din carton calitatea a treia şi aduc în faţa jandarmului trei mici buletine de cerere, completate perfect regulamentar: raport la congresul treişpe, Cum a făcut munca omul din maimuţă (din oposum nu se putea?) a lui Engels şi nişte gogoşi ale unui românaş lăudat de Bălănică, profu’ de litere – un omidel cu supranume atât de frumos încât îi dau dreptate lui Ştefan: Moldova n-a fost a lui şi nu-i a noastră, ci a urmuzilor urmuzilor noştri în veacul vecilor.

Urc o scară melcuită spre primul etaj şi intru în sala de lectură cu numărul nouă. Sfios ca o flacără în furtună mă strecor printre mese până la locul indicat de-o bibliotecară frumoasă (frumoasă foc, pane profesore), cu părul blond, aranjat ca un meci de box la categoria grea de voltaicul Don King, şi rochie roşie cu buline albe, asimetrice şi superdilatate pe sâni, lângă un tip cu mâna stângă polată la frunte şi un vraf de cărţi în faţă. Îmi ascund picioarele sub masă şi privesc într-o doară notiţele colegului concentrat. Mă dumiresc imediat asupra adevăratelor intenţii ale caimacamului Vogoride şi urmăresc cursul şerpuit, cu bulboane şi albie parţial secată, al unui pârâu ce curge spre izvorul său, vârful peniţei unui stilou Rainbow,  cu pompiţă.

Notiţe în marginea conferinţei ABR

Pierdut, iremediabil, răbdarea, ascultând, în plenul conferinţei, bruioane de baze de date şi articole ştiinţifice, tehnice şi culturale. Înţeleg că firmele cu respectivele baze au sponsorizat evenimentul, da’ în plen? Şi chiar nu se poate face un spici de doamne-ajută centrat pe conţinut? Costume elegante, super laptop-uri, prezentări pastelate PP, expresii căutate, gesturi studiate, toate compun o manieră tehnicistă şi obraznică (deja regulă) de a arunca praf în ochi. Nu-i vorbă că nu doar reprezentanţii firmelor rezonează pe această frecvenţă.Reţinut avantajul esenţial al proiectului “Global Libraries in Romania” (administrat de IREX), pentru bibliotecile neimplicate: vor fi informate despre desfăşurarea programului.Milă mare de oaspeţii din străinătate, stingheri pe holuri şi prin săli. Compătimit, cu anticipare, şi pe şefii organizaţiei noastre care vor participa la conferinţe similare în Stockholm, Geneva, Praga sau (poate) Paris.Demnă de interes ideea dlui profesor Stoica, după care ocupaţia de bibliotecar nu trebuie să anihileze variatele profesii din spatele ei; biblioteca şi disciplinele aferente ar avea de câştigat din efortul bibliotecarilor de nu pierde contactul cu specializările lor anterioare.Mers exact la suflet caracterizarea făcută de dra Anca Râpeanu unui coleg: “prieten preţios”.Inexplicabil de urât plafonul aulei universităţii braşovene care a găzduit conferinţa: un ansamblu ilogic de haşuri metalice şi ochiuri de plexiglas în nuanţe de gri.Aşteptat în zadar o comunicare care să justifice titulatura conferinţei: „Statutul profesiei de bibliotecar în România”.Făcut cunoştinţă cu un om aparte: dl Dan Matei.