Citim din ce în ce mai mult!

De multe ori se spune că se citeşte tot mai puţin în zilele noastre. Cei care spun asta se referă la lectură. Şi poate timpul lecturii, aşa cum o înţelegeam cândva: un loc confortabil, un roman fluviu în mână şi ore nesfârşite de delectare, a trecut. Suntem prea grăbiţi, timpul nostru s-a fragmentat, avem prea multe de făcut, avem nevoie de permanentă schimbare.
Vi s-a întâmplat să vedeţi un film din anii 70 si să vă exaspereze încetineala cu care se desfăşoară acţiunea? Atunci veţi înţelege.
Sensibilitatea noastră s-a schimbat. Mulţi autori clasici au devenit imposibil de citit în afara interesului istoric. În consecinţă, şi literatura s-a schimbat.

Cei care spun că se citeşte tot mai puţin fac o confuzie, sunt în eroare. În zilele noastre se citeşte tot mai mult. Se citeşte enorm! Cu rost şi fără rost, desigur. Dar dacă înţelegem prin citit, decodificarea de semne şi simboluri, atunci (cel puţin în mediul urban) nu putem supravieţui fără citit.

Am făcut un experiment de douăzeci de paşi pe stradă şi iată: Non-stop, Muzeul Judeţean de istorie 250 m, MM 48 TVS, str. Podul Viilor nr. 5, Amanet, Vineri, 30 iulie va avea loc vernisajul expozitiei…, 3 Cartierul Sasar – Gara, Orange, …
Nu vrea să fie glumă. Încercaţi să conştientizaţi înscrisurile pe lângă care treceţi, pe care le percepeţi, şi veti vedea cât suntem de bombardaţi de informaţii, în fiecare secundă a vieţii noastre. Ajunşi acasă citim facturile, pliantele publicitare (dacă nu le aruncăm direct la gunoi). Dacă stăm în casă, citim pe internet, în ziare, la televizor – subtitrări, benzi duble cu informaţii scrise, care curg în timp ce prezentatorii vorbesc (trei surse de bombardament informaţional) -, reclame, citim instrucţiuni de folosire, instrucţiuni de preparare, date de expirare, contoare, teme cu copiii, mesaje, agenda telefonică…
Când să mai faci lectură?

PS. Sunt aproape opt luni de când am renunţat la televizor.

Biblioteca Municipală BP Hasdeu şi denumirile din Chişinău

Prima dată când am văzut o hartă a Chişinăului m-a uimit felul în care se îmbinau numele străzilor şi bulevardelor capitalei Republicii Moldova, ca într-o veritabilă enciclopedie a culturii române. Când am remarcat cu voce tare acest lucru, mi s-a explicat că, după 1989, când s-a pus problema schimbării denumirilor de străzi, cea care s-a implicat activ în găsirea denumirilor potrivite a fost tocmai Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, care a ales numele de personalităţi şi a editat, pentru cunoaşterea lor, un ghid. O formă superbă şi eficientă de a-i reînvăţa pe locuitorii capitalei valorile naţionale: păşind la pas cu noile generaţii pe aleile: Creangă, Eminescu, Caragiale…

Am putut constata, la faţa locului, că Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu se bucură de un prestigiu deosebit, fapt explicabil, până la un punct, prin activitatea şi realizările ei remarcabile. Dar e mai mult decât atât. E multă dragoste în jurul acestei biblioteci tocmai pentru că este puternic ancorată în realitate şi se implică activ în viaţa comunităţii, identificându-i nevoile şi răspunzându-le. Rolul formativ al bibliotecii îşi găseşte, la Chişinău, expresii dintre cele mai înalte.

Şi eu sunt bibliotecară – povestea mea în două sute de cuvinte

Acum, că s-a încheiat votul public pentru concursul Şi eu sunt bibliotecar(ă), îmi face plăcere să împărtăşesc cu voi, dragi prieteni prolibrişti, întâmplarea mea de bibliotecar la Colecţii speciale.

Trebuie să spun, de la bun început, că am considerat întotdeauna un mare noroc faptul că am avut parte de întâmplări şi întâlniri fericite lucrând în această secţie unde, de regulă, se pune accentul pe cercetare şi pe conservare/protejare în detrimentul muncii cu publicul, programul e mai scurt, iar utilizatorii puţini şi oarecum sever selectaţi, date fiind particularităţile colecţiilor. Unde, să zicem, o culme în materie de întâmplări fericite este să descifrezi, după îndelungă trudă şi migală, o însemnare manuscrisă, să identifici corect o ediţie rară şi altele de acelaşi fel. Biblioteca noastră nu deţine o colecţie remarcabilă, raportat la colecţii mai mari şi mai valoroase, dar, fiind bine axată pe patrimoniul local, pentru noi este deosebită. La fel, comunitatea ştiinţifică băimăreană nu este mare. Acestea fiind premisele, am încercat să transform dezavantajele în avantaje, să-i îi cunosc cât mai bine pe cititori, să le cunosc preocupările, să creez legături… Dar despre toate acestea, poate altădată. Şi acum, întâmplarea:

Cărţile cititorilor

Când, în 2007, i-am sugerat domnului inginer pensionar Ioan Suciu să publice datele despre localitatea natală (satul Cuţa, jud. Satu Mare), adunate de-a lungul a peste 10 ani de frecventare asiduă a secţiei Colecţii speciale, a râs ca de o idee năstruşnică, obiectând că nu se pricepe la cuvinte, că este numai un hobby, că vrea doar să lase descendenţilor săi informaţii despre rădăcini. La 6 noiembrie 2008, domnul Ioan Suciu îşi lansa, fiind prezenţi peste 100 de localnici, valoroasa monografie „Cuţa – poveste de sub Codru”.

Pentru aceasta, l-am pus în contact cu utilizatorii cu preocupări similare, i-am identificat peste 70 de monografii locale, pentru a vedea că nu e ceva imposibil de realizat şi a vedea modele convenabile, i-am sugerat să ia legătura cu administraţia locală, pentru finanţarea proiectului. Când a venit să-mi arate spre consultare primele pagini scrise, a fost o adevărată sărbătoare.

Comunităţii satului Cuţa i s-a restituit, astfel, o valoroasă pagină de istorie, domnul Ioan Suciu a legat o trainică prietenie cu prof. dr. Aurel Socolan, istoric, întâlnirile pe care şi le fixează la bibliotecă au intrat deja în tradiţia secţiei, iar viaţa domnului Ioan Suciu s-a îmbogăţit cu un eveniment de neuitat.

Scăpată din corsetul celor 200 de cuvinte, vreau să adaug că domnul Ioan Suciu a fost unul dintre primii cititori pe care i-am „moştenit” când am preluat Colecţiile speciale. Frecventa secţia de ani buni, tot căutând cu o migală incredibilă, urmărind trimiteri de trimiteri, date despre zona natală. Cunoştea colecţia foarte bine şi mi-a fost de mare ajutor, exigenţele lui în materie de informare m-au ajutat să mă perfecţionez.
Nu-i trecuse prin gând să publice rodul cercetărilor sale, nu realiza ce bază de date valoroasă şi irepetabilă deţine şi avea un prea mare respect pentru cercetători ca să se gândească la aşa ceva. Pentru el era vorba de un hobby pe care şi-l descoperise la pensie. Volumul de date pe care a reuşit să-l adune de la bibliotecile şi arhivele din Baia Mare şi Satu-Mare, până la Arhivele budapestane m-a impresionat. Mi-am dat seama că istoria locală ar pierde mult prin irosirea lor.
Monografia realizată a fost premiată la Cărţile anului Satu Mare ca fiind „Cea mai documentată monografie din N-V Transilvaniei”. Când mă uit la cartea aceasta am un sentiment de împlinire: e o carte bună şi, ştiu că, pe traseul naşterii ei, mi-am adus şi eu modesta contribuţie.

„Sunt prea tânăr să citesc” – semnal

Marcel Ţura, administratorul nostru de sistem – după cum se vede, cine lucrează în bibliotecă este iremediabil contaminat – ne semnalează un articol despre lectură şi tânăra generaţie: „Sunt prea tânăr să citesc. O să am timp de cărţi la pensie” – Cuvintele unei generaţii.

Chiar dacă nu aduce mari noutăţi, articolul punctează bine câteva aspecte şi prilejuieşte un plăcut taifas la temă. Parcurgerea comentariilor mi-a făcut bine. Unele dintre ele mi-au dat senzaţia de întâlnire cu prieteni vechi şi dragi.

e-book vs. cartea tipărită : semnal

Colegul meu, Marcel Ţura, mi-a semnalat faptul că pe hotnews s-a deschis discuţia:
e-book vs. cartea tipărită

Comentariile îmi trezesc interesul în mare măsură, fiind opinii de cititori (utilizatori sau potenţiali utilizatori de biblioteci). Se poate lua pulsul publicului…

Mi s-a spus că în SUA bibliotecile oferă servicii pentru e-readere (pluralul ăsta e un barbarism lingvistic, sau nu?).

Şi, apropo, nu mi se pare tare în regulă cum folosesc cuvântul „e-book”, dar poate aşa a intrat în uz. Pentru mine e vorba despre readere, e-book-ul fiind cartea electronică propriu-zisă. Sau mă înşel cumva?

Atenţie, Arhivele!

AVERTISMENT:
În virtutea dreptului la opinie, acest material poate fi comentat de orice persoană care este interesată de biblioteci, cărţi sau, pur şi simplu, de conţinutul lui (indiferent de calificare, experienţă în domeniu, domiciliu, rasă, naţionalitate, sex, orientare politică etc.).

În anii ’90, secretara bibliotecii, care ţinea şi arhiva, a trebuit, conform reglementărilor în vigoare, să pună ordine în documente, sortându-le pe cele care trebuiau predate la Arhivele Statului şi pe cele care puteau fi distruse, după lege. Practic ea a făcut toată treaba, dar la sfârşit, pentru că trebuia să existe o comisie de casare a documentelor, m-am trezit şi eu pe acolo – „personaj de umplutură”, că mi se aduc documentele de casare la semnat. Părea o simplă formalitate, dar sunt bine îndoctrinată în această privinţă (1. nu semnezi şi nu recunoşti nimic; 2. dacă totuşi semnezi, citeşti cu atenţie documentul în întregime – sfaturi pe care, fără să mi se ceară, le dau cu bucurie tuturor).

Deci, am luat la rând, filă cu filă, dosarul voluminos, să văd cu ochii mei ce se mai aruncă din bibliotecă. Pe atunci lucram la Colecţii speciale aşa că interesul pentru documente vechi era maxim.
Mi-au atras atenţia în mod deosebit documentele din anii ’50, pentru că această perioadă este cel mai slab reprezentată în colecţii. Dacă pentru perioada interbelică au fost salvate biblioteci particulare întregi, chiar dacă puse ulterior la index, lucrările din perioada stalinistă au fost epurate cu grijă de „specialişti” în cenzură (lucru având de a face cu ştergerea urmelor şi cultul personalităţii).

Iată câteva din „comorile” identificate, salvate de la distrugere şi reîntoarse în arhivă, considerându-se că ilustrează istoria instituţiei:
– un registru de Procese verbale ale organelor de îndrumare şi control, din 1953, cu informaţii consistente privind localul, dotările şi personalul;
– un registru de Procese verbale de şedinţe din anii ’50. De exemplu, la 28 septembrie 1953, are loc o şedinţă cu directorul, un bibliotecar, un ajutor bibliotecar, un mânuitor de carte şi o femeie de serviciu, celălalt bibliotecar fiind absent motivat: „Tov. Marcu, directorul bibliotecii […] propune pentru exercitarea (sic!) scrisului unora dintre tovarăşe propune ca acestea să scrie dintr-o carte câte o pagină pe caiet. Şi în vederea acestui lucru dă fiecărei tovarăşe câte un caiet broşat.” – în folclorul bibliotecii a circulat personajul bibliotecarei semianalfabete care cunoştea cărţile după culoarea copertei;
– un Dosar al bibliotecii de casă – voluntari care luau 20-30 de cărţi acasă şi le difuzau între vecini, împrospătând acest mic fond la anumite intervale; altul cuprinzând acte asupra bibliotecilor mobile, 1953-1955;
– ce mai făceau bibliotecarii aflăm din Proces verbal încheiat azi 18 iulie 1963, cu ocazia prelucrării „Hotărârii Consiliului de Miniştri pentru sporirea cointeresării producătorilor în creşterea şi îngrăşarea animalelor şi cu privire la desfacerea cărnii”, precum şi articolul „Măsuri de mare importanţă pentru dezvoltarea şeptelului şi îmbunătăţirea continuă a aprovizionării populaţiei cu carne”, spre exemplu, sau organizau concursul bienal „Biblioteca în slujba construcţiei socialiste”, 1964, sau dădeau Test profesional, 13.12.1977, cu subiectele: 1. Enumeraţi principalele probleme cuprinse în raportul prezentat de tov. Nicolae Ceauşescu la recenta Conferinţă Naţională a PCR; 2. Care sunt principalele instrumente de informare bibliografică pentru cunoaşterea producţiei editoriale româneşti curente?
– erau foarte implicaţi în „realităţile social-politice”: „Biblioteca comunală factor activ de popularizare în rândul oamenilor muncii a politicii partidului şi statului nostru, de informare a acestora asupra evenimentelor interne şi internaţionale”.

Şi câte altele, documente care vin să ilustreze şi să dea culoare vieţii din bibliotecile româneşti în perioada comunistă. Şi poate că studierea mai atentă a acestei perioade ne va ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în bibliotecile publice româneşti după 1989.

Iată în încheiere un bon de pâine şi zahăr al directorului de atunci al bibliotecii, poetul Mircea Pop (1963).

Rămas bun, Constantin Mălinaş! Omagiul „Familiei române”.

În aceste zile, ne luăm rămas bun de la cel care a fost dr. Constantin Mălinaş, personalitate proeminentă şi polivalentă a lumii biblioteconomice româneşti, fost director al Bibliotecii Judeţene Bihor, autor a numeroase lucrări ştiinţifice şi literare, fondator de reviste şi asociaţii culturale. Moştenirea sa este remarcabilă: o operă ştiinţifică solidă, cu menţiune specială pentru domeniile catalogării şi cărţii vechi, dar şi pentru istoria culturală, volume de poezie şi proză şi o activitate neobosită pe tărâmul culturii române, indiferent de spaţiul geografic de manifestare.

Ne rămâne o listă impresionantă de lucrări şi iniţiative, dar şi exemplul unui om care şi-a înfruntat destinul cu mult curaj, care a luptat până în ultima clipă. Cu puţin înainte de moarte i-au apărut lucrările: Eminescu în arta medaliei : 1871-1989 : Studiu, catalog şi album, Botoşani, Geea, 2010 şi Din arhiva unei familii de bibliotecari, Oradea, Primus, 2010, Constantin & Elena Mălinaş (soţia decedată în anul 2007).

A fost apreciat şi contestat, a avut parte de recunoaştere şi de ingratitudine, dar acestea sunt lucruri omeneşti, pe care timpul le cerne. Ceea ce rămâne este valoarea autentică.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Coincidenţa face ca în aceste zile de tristeţe să apară numărul 4/2009 al revistei „Familia română” (director fondator Constantin Mălinaş, editată în 1999-2006 la Oradea, iar din 2008 până în prezent la Baia Mare, de către Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” şi Asociaţia culturală „Familia română”), număr dedicat bibliotecilor româneşti din întreaga lume.
Bucuria apariţiei este umbrită de tristeţea despărţirii, dar ce frumos rămas bun! O revistă care îmbină cele două mari pasiuni ale lui Constantin Mălinaş: familia română şi biblioteca!

Vă invităm cu drag la lectură, ca bibliotecari, dar şi ca prolibrişti – în paginile revistei se regăsesc numele colaboratorilor ProLibro: Florica Câmpeanu, Claudia Şerbănuţă şi Liliana Moldovan, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru sprijin.