Sfarsitul catalogarii?

„Tomorrow never knows”: the end of cataloguing? Autor: Alan Daskin
Articol aparut in „IFLA Journal” , vol. 33 / 2007, no. 3
Traducere efectuata de Irina Stolz si publicata initial in „Biblioteca Bucurestilor” nr. 4 / 2008.

Aceasta lucrare trece in revista pericolele pe care le implica viitorul in problema catalogarii (clasice), datorate cresterii in volum a publicatiilor pe diferite suporturi de stocare, in asociere cu o baza de resurse aflata in declin. Argumentele vor sublinia ideea potrivit careia catalogarea devine mai putin importanta intr-un astfel de context. Vom puncta si anumite considerente pe baza carora viitorul catalogarii va fi altul, ca o consecinta fireasca de a supravietui.
Concepte-cheie pentru discurs: catalogare; dezvoltari viitoare.

Scopul acestei lucrari este de a lua in calcul schimbarile cu care se confrunta personalul bibliotecar din sfera catalogare, asa cum o stim noi, si de a sublinia cum consideram ca aceste schimbari pot fi ele gestionate si/sau cum pot fi ele surmontate. Exista nevoia de a accentua ideea de catalogare, nu de catalog, desi este destul de greu sa fie separate.
In primul rind, ce inseamna „catalogarea”? Pentru a atinge scopul acestei lucrari, s-a luat in calcul o definitie cuprinzatoare care sa inglobeze urmatoarele activitati:

• descrierea rezervelor suficiente si necesare in vederea identificarii si diferentierii lor de alte resurse similare
• dentificarea si controlul punctelor de acces
• identificarea si controlul relationarii cu alte resurse
• analiza resurselor
• alocarea termenilor de indexare
• alocarea numerelor de clasificare.

Provocarile in domeniul clasificarii sunt bine cunoscute. Fara a urmari o anumita ordine, provocarile majore de care vorbeam sunt:

• cresterea intrarilor
• noile tipuri de resurse informationale
• competitia pentru cucerirea de noi servicii mediate de biblioteca
• perceptia conform careia catalogarea este o operatiune costisitoare si care ofera in schimb prea putin ca investitie.
• constringerile fiscale
• declinul din forta de munca

Aceasta este o lista care naste indoieli.[…]

S-a estimat ca in anul 2004 doar in Marea Britanie au fost publicate 160.000 de noi monografii sau editii. Nu exista cifre pentru 2003, dar acestea reprezinta o crestere de aproximativ 17.000 de publicatii, ceea ce inseamna 18 procente pe an. Luind in calcul partea plina a paharului, nu exista nici o evidenta care sa indice faptul ca vom ramine in curind fara material de catalogat. Cu toate acestea, agentiile specializatein bibliografii sunt in pericol de a fi inghitite de valul mereu crescind de publicatii. In aceeasi perioada, sprijinul financiar al guvernului pentru Biblioteca Nationala, care reprezinta 75% din bugetul operational, a crescut cu aproximativ 0,75%. Prin cresterea puterii de consum cu aproape 17% pe an (in Marea Britanie, n.n), sunt necesare cistiguri substantiale doar cit sa se asigure activitatile de procesare. In plus, monografiile publicate justifica doar o mica parte din intregul tablou de activitati.

Internetul a schimbat fundamental domeniul editarii. Din punct de vedere istoric, costurile si complexitatea tipariturilor, marketingul si distributia au restrins activitatea de publicare la doar citeva persoane, creind dificultati in aparitia noilor publicatii. Acest aspect a fost virtual eliminat si oricine are acces la un PC conectat la Internet si la o imprimanta poate deveni propriul sau editor. Bibliotecile au responsabilitatea arhivarii, depozitarii si asigurarii accesului la aceste noi publicatii, inclusiv la pretiparituri, pagini web si blog-uri, care orii nu mai exista, ori nu apartin domeniului public. Migrarea simultana a serialelor catre spatiul web a creat un nou set de cerinte pentru a asigura accesul la informatia continuta de articolele aflate in periodice. Volumul total al acestor resurse web depaseste procesele traditionale de catalogare. Domeniul de Internet ” uk „comprima la ora actuala peste patru milioane de site-uri.

Noile mijloace si servicii web faciliteaza accesul mediat la informatie. Medierea intre cautatorii de informatie si continutul informational a fost rolul traditional al catalogarii si al serviciului clasic de biblioteca. Catalogarea este perceputa acum ca fiind in contradictie cu aceste mijloace. Acest aspect este evident in infruntarea dintre Google si alte motoare si servicii de cautare a informatiei. Marile magazine online, cum este „Amazon.com”, ofera interfete intuitive, prietenoase, usor de folosit pentru utilizatoriii care cauta informatie diversa, precum si descrieri ale publicatiilor. Prin contrast, catalogarea este caracterizata drept o o operatie dificil de aceesat si de utilizat, plictisitoare ca aspect si restrinsa la continut. Exista opinii potrivit carora utilizarea OPAC este in declin, balanta inclinindu-se mult in favoarea web-ului. Nivelul redus al utilizarii bazelor va face procesul de catalogare si mai greu de justificat.

Catalogarea este costisitoare. Calhoun (colegiu din Alabama, USA) a raportat ca bibliotecile de cercetare din America au cheltuit in anul 2004 aproape 239 de milioane de USD pe servicii de personal. Aceasta suma reprezinta o treime din costul total al imbogatirii colectiilor in mediile traditionale. Marcum (in lucrarea „Viitorul catalogarii”) a subliniat ca Biblioteca Congresului a cheltuit in fiecare an impresionanta suma de 44 milioane de USD pe catalogare. Biblioteca Britanica a cheltuit aproximativ 5,8 milioane de lire sterline pe activitati de catalogare, numai in luna iunie 2005, reprezentind 5% din bugetul total al bibliotecii. Pornind de la presupunerea ca am fi in stare sa platim servicii de catalogare, acest gen de munca este considerat de profesionisti ca „ar avea nevoie de o infuzie de singe proaspat”. In USA s-a preconizat ca 33% din materialele catalogate vor fi retrase pina in anul 2010. Valul recent de renuntare la catalogare, demarat de Biblioteca Congresului, poate fi considerat un precedent a ceea ce urmeaza sa se intimple. Un studiu recent realizat de Leyden si Boydston aduce prea putin optimism in domeniul catalogarii. In Marea Britanie si in USA , componenta catalogarii in biblioteci este redusa in favoarea componentei educationale, iar aptitudinile pentru catalogare se deterioreaza odata cu virsta.

„Ce putem face?” este o intrebare fireasca pusa de autorul acestui articol.
Din analiza acestor noi provocari, apa alte doua intrebari-cheie:

1. Mai este catalogarea relevanta in mediul web si va ramine relevanta pe termen mediu spre lung?
2. Daca este inca relevanta, ce schimbari trebuie sa aiba loc pentru a face fata acestor provocari?

Catalogarea este mai mult decit o resursa bibliografica descriptiva. Rolul ei este si acela de a stabili un context pentru fiecare resursa in parte. Prin catalogare se stabileste un set de relatii care conecteaza resursa descrisa la alte resurse, la entitatile implicate in in creare si productie, precum si conceptele continute. Se spune ca, din moment ce este imposibil sa cataloghezi web-ul, nu va mai fi necesar sa cataloghezi resurse. Internetul, prin vastitatea resurselor, nu poate si nu are nevoie sa fie supus catalogarii. Istoric vorbind, bibliotecile au fost intotdeauna selective in colectarea si catalogarea informatiilor. Exista o provocare si in ceea ce priveste dezvoltarea colectiilor.

Intre aceste extreme pe care le ridica la ora actuala catalogarea, ramine o speranta pentru aceasta activitate de traditie. De altfel, una dintre cele mai importante si mai populare resurse online, Internet Movies Database, are un puternic suport bibliografic. Asa consideram aceasta problema a fi una deschisa..

Comunicat

Preluam urmatorul comunicat al Editorilor din Republica Modova. Invitam de asemenea pe toti cei ce detin bloguri si site-uri avind o tematica legata de carte, sa sustina acest demers, publicind la rindul lor acest comunicat

Distrugerea sistemului de editare a cartii nationale continua

Autoritatile de la Chisinau aplica, punctual si metodic, un plan diabolic de distrugere a sistemului editarii de carte in Republica Moldova.

Dupa ce, mai putin de o luna in urma, Parlamentul a votat cateva modificari la Legea activitatii editoriale care, pe de o parte, instituia cenzura (cu accentul pe eventuala „defaimare a statului si poporului”, formula tipica pentru un stat totalitar) si acorda sprijin financiar (din banii publici) doar unor edituri subordonate Ministerului Culturii, acum instituie si mai punctual cenzura atit ideologica, cit si economica.

Un regulament privind evaluarea, selectarea si editarea de manuale, aprobat recent de Guvern (nr. 753 din 23.06.2008), exclude totalmente din procesul de elaborare si editare a manualelor editurile cu o bogata experienta in acest sens.
Procesul de editare a manualelor de tip nou, moderne si eficiente sub aspect didactic, demarase in contextul reformei invatamantului, proiect co-finantat de Banca Mondiala printr-un imprumut de 20 mil. de dolari.
Au fost create echipe de creatie, care au inclus autori de manuale, redactori, designeri de carte, experti si consultanti, traducatori s.a.m.d.
Editurile au achizitionat utilaj tehnic de performanta (calculatoare, scanere, imprimante etc.), au investit resurse umane, materiale, financiare, creand un sistem editorial complex, performant, eficient.

La etapa initiala, concursurile de editare au fost asistate logistic, financiar, decizional de expertii Bancii Mondiale in ceea ce tinea de elaborarea regulamentelor si a documentatiei de licitatie, monitorizarea tuturor etapelor de evaluare si editare de manuale.
Astfel, a fost creat un sistem eficient care asigura transparenta, competenta si echitatea concursurilor si evaluarilor, implicarea unui numar mare de concurenti, ceea ce a asigurat o eficienta buna a ofertelor (calitate plus pret). In esenta, s-a apelat la experienta mondiala si s-a implementat aceasta experienta atat in ceea ce tine de forma de organizare, cat si in tot ce rezulta, implicit, ca manual performant, or, o calitate deriva din toate componentele.

Acum, toata aceasta experienta si toate investitiile sunt ignorate, implementandu-se un mecanism rudimentar de evaluare a manuscriselor, elaborate doar de autori, care, apoi, vor fi multiplicate (dar de cine nu se spune nimic in regulament). Trei instante de evaluare vor include, in ideea regulamentului, doar un specialist, maximum doi, competenti in didactica disciplinei, toate deciziile fiind aprobate de o instanta suprema, condusa de actualul viceprim-ministru, care este, din oficiu, singurul membru permanent al acestei structuri.
In fapt, a rezultat o piramida in care varful decizional absolut (privind selectarea autorilor, a manuscriselor si editarea manualelor) este viceprim-ministrul, tot el autorul acestui regulament, impreuna cu ministrul educatiei, cei care contrasemneaza documentele.
Adica, exact asa cum toate editiile de cultura sustinute din bugetul de stat vor fi tiparite la Editurile de Stat subordonate Ministerului culturii, acum, banii din Fondul extrabugetar de manuale (acumulati din cotizatiile parintilor, asadar banii personali ai parintilor, nu banii din buget) vor fi gestionati in conformitate cu structura piramidala de evaluare dirijata de actualul viceprim-ministru. Concurenta loiala si calitatea asigurata de echipele de creatie (autorii plus editurile), adica, in ultima instanta, calitatea obiectiva a manualelor sunt excluse in favoarea unei constructii centralizate.
partea grava este ca, pe langa distrugerea, in ansamblu, a sistemului de editare a manualelor, va degrada, in consecinta, intregul sistem educational, a carui modernizare ii dadea pana adineaori o speranta…

Bineinteles, orice sistem este perfectibil (dupa cum si orice sistem poate fi distrus din elementara rea-vointa a cuiva), dar, pentru a revizui o aplicare eficienta, confirmata in timp, a unei experiente mondiale moderne, autorii unui „nou” regulament ar fi trebuit sa dea dovada ca au studiat experienta existenta nationala si internationala, regulamentele anterioare (alcatuite, in punctele esentiale, cu concursul expertilor Bancii Mondiale); ca au studiat toata documentatia de licitatie anterioara.
Daca s-au depistat unele lacune in functionarea sistemului, ar fi fost necesare argumente ca acestea isi aveau originea in conditiile concursului (si nu in calitatea si competenta evaluarii, dirijata totalmente de Minister!).
Daca se presupune ca unele manuale in forma finita au fost evaluate si selectate nereusit, cum poti garanta calitatea, evaluand doar manuscrisele?

In fine, pentru a lichida un sistem functional, ca unul mai putin reusit (in viziunea „reformatorilor”), era firesc sa se analizeze (competent, obiectiv, transparent) manualele existente (si manuscrisele prezentate la concurs, dar care nu au fost acceptate), pentru a depista eventuale „lacune”. In consecinta, s-ar fi stabilit daca nu cumva totul a tinut doar de calitatea evaluarii, iar manualele obiectiv nereusite sunt chiar cele care au trecut doar formal prin editura, exact in formula propusa de actualul regulament!

P.S. In aprilie 2008, la Presedintie a fost examinata tema „editarii manualelor”. In context, am fost solicitati sa ne expunem opinia. Am constatat, o data cu emiterea Hotararii Guvernului, ca nu numai opiniile noastre nu au fost luate in seama (ca si in cazul Legii activitatii editoriale), dar nici nimic din ceea ce mentionase Presedintele ca obiective si solutii primordiale nu s-a respectat in regulament. Dimpotriva, totul a fost abordat din perspectiva crearii unui sistem ineficient, greoi, subiectiv si tendentios!
Semnat:
Iurie Birsa, directorul editurii Arc
Oleg Bodrug, directorul editurii Prut International
Oleg Bujor, directorul editurii Epigraf
Iurie Colesnic, directorul editurii Museum
Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier
Gheorghe Prini, directorul IEP Stiinta
Anatol Vidrascu, directorul editurii Litera

Biblioteca Publica din Madrid (2)

R A P O R T M A D R I D ‘08
Sergiu Găbureac

După ce treci de poarta electronică de securizare, ajungi la punctul de primire informare, unde lucrează minimum două persoane. Toate posturile de lucru sunt dotate cu IT de ultimă generaţie: calculator, lector electronic, care citeşte cardul eliberat la înscriere sau documentele împrumutate / restituite, plus alte periferice şi modemuri, dintre care şi o imprimantă multifuncţională).
Orice informaţie este livrată pe loc, timp de 14 ore pe zi, între 8,30 şi 21,30, de luni până vineri, de către personalul auxiliar, bibliotecarul public fiind solicitat doar în cazurile mai complicate. Acesta are responsabilităţi privind asistenţa biblioteconomică, de oferire a informaţiilor de referinţă online, organizarea manifestărilor, asigurarea relaţii cu personalităţi şi persoanele juridice din microcomunitate, dezvoltarea colecţiilor, eliminarea documentelor, intermedierea rezolvării problemelor de ordin administrativ ş.a. Inutil să mai spun că toate serviciile de bibliotecă publică oferite membrilor comunităţii madrilene sunt gratuite.
Sistemul informatizat generează date privind: a) existenţa documentelor de bibliotecă (catalogul); b) mişcarea documentelor de bibliotecă (la ce filială poate fi găsit un document, care nu se află în colecţii sau este împrumutat, temporar, la domiciliu la biblioteca unde este solicitat; la care uzario (utilizator) se află şi până când (poate fi reţinut, ca şi la noi, prin serviciu de precomandă); c) mişcarea utilizatorilor: unde mai
este înscris (înscrierea fiind centralizată), ce documente a împrumutat (maximum trei documente, la nivelul bibliotecii municipale, cu termen de două săptămâni, ce poate fi prelungit d) diverse statistici …
Întrebările privind gestiunea şi despre recuperarea documentelor de la utilizatorii restanţieri nu prea le-au înţeles, nefiind o preocupare majoră, restanţierii fiind sub 3%. La fel şi despre sindicat. Asociaţiile profesionale rezolvă totul. Documentele de bibliotecă au o rată de înlocuire de 46 ani. Se pune mare accent pe protejarea sănătăţii membrilor comunităţii. Cele uzate fizic sunt date la topit, iar cele în bună stare, după efectuarea formelor de ieşire din evidenţa bibliotecii (dezactivarea etichetei electronice) şi dezinfectare, sunt puse în casete speciale la intrare / ieşire pentru a fi luate, gratuit, de persoanele interesate. Nu se primesc donaţii de nici un fel, în schimb editurile pot acorda mari discounturi la achiziţia de documente.
Organizarea colecţiilor de documente este în acces liber la raft, indiferent de secţie sau adresabilitate. Nu există depozite. Normal, din moment ce biblioteca publică ste o bibliotecă de consum şi nu de stocare, pe timp îndelungat, a informaţiei. Doar filiala specializată în memorie comunitară madrilenă, numită Biblioteca Historica (173.000 de u.b.) are sarcini de stocare şi conservare. Mai există alte 8 biblioteci-filială specializate ale municipalităţii madrilene: muzică, servicii speciale … O bibliotecă-filială a Bibliotecii Municipale Madrid, este organizată, în general, pe minimum două niveluri, fiecare cu rampă de acces pentru persoanele cu handicap locomotor. Deşi în cele cinci zile, cât am bătut Madridul, 18 ore din 24, nu am văzut mai mult de 10 cărucioare de acest gen, în schimb, am văzut sute de cărucioare cu noua generaţie. Am înţeles că este dezvoltat un serviciu special pentru persoanele cu acest gen de disabilităţi subvenţionat de către comunitate.
La parter se află punctul de primire si informare, secţiile pentru copii (colecţii organizate pe grupe de vârstă: 25, 610, 1114 ani, minimum o sală de lectură, o ludotecă …; secţii împrumut documente pentru adulţi la domiciliu şi sală de periodice). 23 de biblioteci-filială au, fiecare, între 70 şi 177 de abonamente la periodice pe suport hârtie. Există, în paralel, şi acces online la presă, mai puţin utilizat. La alt nivel, se află sălile de lectură pentru adulţi, săli infodocumentare, săli polivalente …
Biblioteca publică madrilenă numără 3.720 de locuri la mese, pentru cercetare şi documentare în filiale, la care se adaugă 171 de locuri la staţii de lucru, conectate la internet, pentru utilizatori în sălile infodocumentare, din totalul de peste 300 de PCuri
ale bibliotecii, la care se adaugă locurile din sălile polivalente pentru manifestări de toate genurile, mai puţin politice. Aşa cum spuneam, un accent deosebit se pune, în societatea spaniolă, pe factorul socializare, la care biblioteca publică îşi aduce, din plin, partea sa de contribuţie. La fel, centrele socioculturale, teatrele, doar unul este al municipalităţii, restul fiind ale Ministerului Culturii şi foarte multe private, muzeele, stadioanele, arenele, cluburile de tot felul funcţionează cu motoarele în plin.
În rest, nu e nicio diferenţă. Între noi şi spanioli. Ca orice altă instituţie civilizatoare a comunităţii locale madrilene. Nimic nu este neglijat. Fiecare instituţie comunitară are rolul ei în dezvoltarea comunităţii şi nu se pune problema vreunei priorităţi. Totul este tratat în mod responsabil, egal. Mâinile drepte, civilizatoare, ale primarului madrilen funcţionează profesionist, într-un sistem la nivel european bine articulat. Nu întâmplător, Spania a evoluat atât de rapid în ultimii ani. Asta nu înseamnă ca nu sunt mândru de realizările ultimilor ani ale echipei Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în condiţii de finanţare cu picătura şi a tot felul de piedici birocratice şi lentori dâmboviţene. Chiar pare un miracol, ce s-a putut face, într-un Bucureşti în care aproape nimeni nu pare interesat de asigurarea serviciului public de informare şi lectură pentru toţi membrii comunităţii, discriminările între sectoare fiind mai mult decât evidente !
Cât de simplu ar fi, şi la noi, dacă am avea o lege a bibliotecilor cu dinţi. Cu doar trei dinţi. Incisivi sau decisivi. Ne tot mirăm, ne tot plângem că legea nu e aplicată într-o ţară în care se mimează democraţia de atâţia ani, toţi aleşii declarând că vor binele ţării !

Biblioteca Publica din Madrid (partea I – articol de Sergiu Gabureac)

R A P O R T M A D R I D ‘08
Sergiu Găbureac

În prezenţa oficialităţilor madrilene şi bucureştene, inaugurarea modulului de documente româneşti, organizat în cadrul Secţiei de documente în limbi străine a Bibliotecii Publice José Hierro din Distrito San Blas, din estul Madridului, a avut loc la amiaza zilei de 11 aprilie 2008. Este un moment important în relaţiile dintre cele două instituţii. Întîlnirea de lucru din ziua precedentă şi vizitele de lucru efectuate la bibliotecile publice filială mi-au dat încrederea că proiectul se va finaliza cu realizarea tuturor obiectivelor propuse: asigurarea membrilor comunităţii madrilene, veniţi din România, şi mai ales copiilor lor, păstrarea contactului cu limba, având acces liber la informaţiile şi cultura ţării în care s-au născut ei sau părinţii lor. Toate ţările lumii au asemenea preocupări pentru păstrarea identităţii conaţionalilor, care au ales să trăiască şi să muncească acolo unde le place. Secţia-gazdă avea numeroase alte
module cu documente în diverse limbi.
*
Serviciul public de informare, documentare şi lectură în Madrid este organizat pentru cei 4.000.000 de locuitori stabili, din cele 17 districte, pe trei căi. Mă voi referi, cu predilecţie, la cel dezvoltat de primăria municipală. Cele ce urmează sunt rezultatul convorbirilor, oficiale sau private, cu personalul bibliotecii publice madrilene, consultării datelor cuprinse în siteul şi în pliantele instituţiei, precum şi a observaţiilor directe în urma vizitării a 10 filiale şi a unui biblio metro.
Primăria Municipiului Madrid dezvoltă un sistem care cuprinde, până acum, 27 de biblioteci publice. La acrestea se adaugă 11 biblio metro şi 6 bibliobuze. În diferite faze de finalizare, se află alte câteva construcţii destinate acestui factor civilizator-formator-educativ, de fapt, principalul furnizor de informaţii şi lectură, cunoscut sub denumirea generică de Bibliotecas Públicas Municipales de Madrid (www.munimadrid.es/ bibliotecas publicas). Nu există un sediu central, având aceeaşi dezvoltare modulară ca pentru marile comunităţi urbane. Sistemul este coordonat direct din primăria madrilenă, prin direcţia de cultură, iar la nivelul fiecărei biblioteci/ filialei, coordonarea se face de către un bibliotecar public-director.
Ca fapt divers, vă informăm că toţi angajaţii cu studii superioare ai Biblioteca Publică Pablo Neruda din estul Madridului primăriei madrilene, indiferent de profesie şi vârstă, au acelaşi salariu net. În jur de 3.000 (trei mii) de euro, dublu faţă de salariul lor mediu pe economie. Astfel, rata de corupere a angajaţilor este extrem de redusă, iar serviciile sunt profesioniste..
Din cei 467 de angajaţi ai Bibliotecii Municipale Madrid, 66 sunt bibliotecari publici, ceilalţi 461 de angajaţi constituind personalul auxiliar, cu responsabilităţi privind derularea serviciilor de primire / înscriere a utilizatorilor, de împrumut / restituire a documentelor la sediu, bibliobuze sau biblio metro; de organizarea şi întreţinerea colecţiilor, orientarea şi îndrumarea utilizatorilor (uzarios) în secţii. Toţi cei 66 de bibliotecari publici ai comunităţii madrilene au studii superioare cu salariile menţionate deja pentru toţi angajaţii primăriei similari. Tot ca un fapt divers. Bibliotecarii publici madrileni sunt mai bine plătiţi decât cei de la Biblioteca Naţională a Spaniei. Şi eu care am solicitat ani de zile măcar o salarizare egală cu cei
de la naţionala noastră !? Deşi era evidentă importanţa bibliotecarului public în evoluţia societăţii, împreună cu ceilalţi factori civilizatori (preotul, cadrul didactic, medicul de familie, poliţistul comunitar, avocatul de familie etc.). Dar cine să audă !? Aleşii neamului se plimbă, la greu, prin Europa zilelor noastre şi se fac că nu văd, că nu aud. Sau poate chiar nu înţeleg, care sunt, de fapt, instituţiile publice ce stau la baza civilizării şi evoluţiei unei naţiuni. Asta şi din cauza educaţiei precare pe care o au cei mai mulţi mitici ajunşi în posturi de decizie !? Personalul auxiliar al bibliotecii publice madrilene are un salar cuprins între 2000-2500 de euro. La aceştia se adaugă 54 de bodyguarzi şi 54 de agente de curăţenie (limpiesa), paza şi curăţenia fiind servicii externalizate. Ca şi multiplicarea sau copierea unor documente în multe exemplare. La cele 27 de filiale ale Bibliotecii Municipale Madrid se adaugă sistemul de bibliotecă publică dezvoltat de autoritatea regională, în Madrid funcţionând alte 18 biblioteci publice. Se poartă discuţii pentru unificarea celor două sisteme. Cea de a treia cale este dezvoltarea privată de biblioteci publice, care cuprinde 14 biblioteci, sistem dezvoltat de Caja Madrid (similar cu CECul nostru). Total: 61 de biblioteci publice + 11 biblio metro + 6 bibliobuze. Cele 27 de biblioteci publice / filiale ale Bibliotecii Municipale Madrid sunt amplasate, în urma unor studii sociologice, efectuate de specialiştii primăriei, în zonele cu densitate mare a populaţiei, în centrul oraşului fiind doar două. Cele recente sunt organizate în construcţii noi. Noile biblioteci publice sunt bine delimitate de locuinţele din jur, fiind situate, în general, în mici parcuri. Toate spaţiile, mai vechi sau mai noi, sunt special concepute pentru biblioteca publică. Viu colorate, interior şi exterior, pe minimum două niveluri. Suprafaţa utilă: 3 biblioteci au o suprafaţă între 167300 m 2 , alte patru sub 500 m 2 , nouă sub 1.000 m 2 , zece sub 2.000 m 2 şi una peste 2.000 m 2 . Multe seamănă cu noile biblioteci publice din capitalele de judeţ de la noi.
Pe toţi cei pe care iam întrebat, de multe ori intenţionat, Donda este biblioteca publică ? m-au lămurit imediat, unii făcând paşi cu mine pentru a mi-o arăta. De fapt, asemenea construcţii îţi sar în ochi de la distanţă. Cam o treime din spaţiu este destinat secţiilor de împrumut documente de bibliotecă la domiciliu şi două treimi pentru secţiile şi spaţiile de socializare, directă sau indirectă a membrilor comunităţii (săli de lectură, săli infodocumentare, ludoteci, săli polivalente, spaţii expoziţionale)
Un foarte mare accent se pune pe socializarea membrilor comunităţii madrilene prin instituţii ale comunităţii: biblioteca publică, centre socioculturale (case de cultură), teatre, cluburi municipale de tot felul. Se vorbeşte, tot mai mult, de pericolul alienării prin utilizarea excesivă a calculatorului, ceea ce duce la nonparticipare şi neimplicare în viaţa socială, politică, culturală, sportivă a comunităţii. Se munceşte enorm pentru reconstruirea microcomunităţilor, care să aibă o viaţă şi identitate proprie. Se încurajează păstrarea tradiţiilor, inclusiv a celor veniţi în Spania şi schimburile interculturale. Există, în acest scop, 47 de centre socioculturale, instituţii gen casa de cultură de la noi, organizate şi dezvoltate în ultimii ani pe bani comunitari europeni, la fel de bine dotate ca şi bibliotecile publice.
Fondurile de documente ale unei biblioteci-filială variază între 25.000-50.000 de documente de filială, din care cca 20% sunt documente pe alte tipuri de suport decât cel tradiţional (caste audiovideo,CDuri, DVDuri).
Mobilierul din noile biblioteci, de o calitate excepţională, a fost adus din Suedia. În Spania, primăria madrilenă nu a găsit mobilier specific, de bună calitate, necesar unei asemenea instituţii !?
Organizarea colecţiilor este aceeaşi ca şi la noi. Şi tot ca la noi, bibliotecarii publici nu prea sunt conştienţi că sunt number one, în cadrul comunităţii, în materie de asigurare a accesului la informaţie din toate domeniile activităţii umane şi lectură publică. Modestie ?!? Noroc, că la nivel naţional, se recunoaşte, de jure, importanţa acestei profesii, bibliotecarul public având un „rol de importanţă strategică” (am citat din Legea 334/ 2002 privind bibliotecile româneşti – art. 1a – n.m.). Recunoscut corect în plan salarial.

Sarbatori Fericite!

Hristos A Inviat si Sarbatori Fericite tuturor! Domnul sa aduca liniste, pace si lumina in sufletele noastre! La Multi Ani!

Doua circuite literare paralele

Preiau, cu acceptul autorului, de la adresa http://mayumablog.weblog.ro:

Am citit într-o revistă culturală foarte serioasă, poate un pic prea serioasă, o cronică literară în care o doamnă critic spunea negru pe alb că ar exista două circuite literare paralele în acest moment, cel al criticii literare tradiţionale, care rămâne în continuare axată pe cronici în reviste culturale sau cotidiane şi cel al bloggingului, care ar fi aşa mai interesat de best-selleruri şi de cartea de consum. Afirmaţia mi se pare ciudată, mai ales că soţul doamnei aduce cartea la Pro TV şi nimeni nu i-a spus până acum că ar presta o activitate neserioasă. Singura problemă a criticilor varianta paper este scăderea tirajelor, blogurile se mişcă mult mai bine, comentariile s-au profesionalizat şi reflectă în acest moment tendinţele pieţei culturale de la noi. Revistele culturale, cu apariţie săptămânală reacţionează cu întârziere la aceste schimbări, şi uneori se iau după bloguri. Afirmaţia doamnei Tania Radu mi se pare neserioasă, mai ales azi când PR editurilor sunt cu urechile ciulite la cele întîmplate pe bloguri, chiar dacă nu o recunosc în realitate. Editurile doar profită de pe urma bloggingului, nici urmă de colaborare. Şi asta din cauza unor „elitişti” ca doamna Tania Radu cărora blogurile li se par nişte fenomene culturale inferioare, din categoria celenteratelor. Dragi bloggeri, să fiţi mândri că mulţi dintre cei care lucrează în edituri îşi iau în aceste zile salariile pe spatele muncii dumneavoastră, care nu este remunerată în cele mai multe dintre cazuri.
Bloggingul cultural a salvat piaţa cărţilor, pătrunzând în zonele largi ale cititorilor pe care revistele culturale nu ar fi avut cum să le atingă niciodată. Da, sunt de acord cu doamna Radu, există două circuite culturale paralele, unul învechit şi aproape mort, şi celălalt viu, în plină expansiune şi foarte greu de controlat dintr-un centru oarecare de comandă. Blogurile sunt entităţi vii, independente, îşi asumă de fapt propriul lor personaj, iar fenomenul acesta anunţă apariţia unei culturi libere, în care cititorii au dreptul să-şi exprime părerile, să nu uităm că ele au apărut în America, ţara libertăţii cuvântului neîngrădită de nimic. Nu prea mă interesează în aceste momente dacă persoana care ţine blogul este sau nu critic literar sau altfel spus nu vreau să văd decât că citeşte cartea despre care scrie, pentru că mulţi critici profesionişti nici nu citesc acele cărţi ci doar le răsfoiesc, şi că are dorinţa să-şi exprime impresiile lui cele mai oneste despre ea. În timp ce blogurile cresc lună de lună celălalt circuit rămâne blocat în vechile amiciţii şi grupuri de interese, se luptă pentru o cultură dirijată de sus în jos. Cultura cea veche, piramidală cu un singur mare critic, unsul lui Dumnezeu, şi cu o armată de locotenenţi a intrat în colaps, dovadă scăderea continuă a tirajelor presei scrise, şi vom asista la schimbări de atitudine şi de culoare în lunile următoare. Un tip care şi-a făcut un blog bătrîncios care arată exact ca el se întreba retoric cum ar putea el să mă cenzureze pe mine, pentru că la revistele unde colaborează sau în câteva edituri el şi amicii lui au intervenit deja. Răspunsul era clar, nu va putea niciodată. De doi ani de zile aud acest mesaj „Nu-mi plac blogurile” de câteva ori pe zi transmis de oameni de cultură care altfel par deschişi dialogului. Şi unii dintre ei sunt apropiaţi de fenomenul postmodernismului, căci bloggingul cultural e doar una din faţetele acestuia. Blogurile nu sunt o subcultură, ca muzica Rap, ci o cultură nouă şi autentică, doar că pornesc de la forţa uriaşă a Internetului, cea care va schimba complet presa scrisă în deceniul acesta, dovadă fiind blogurile cotidianelor noastre care merg foarte bine. Revista Observator cultural a avut o tentativă de a introduce un asemenea blog cultural, care a fost repede ambandonată, din păcate.
Dacă revistele culturale nu urmează exemplul bloggurilor sunt ameninţate chiar cu dispariţia. Dacă editurile nu recunosc deschis această dichotomie şi nu colaborează cu bloggerii riscă să încremenească în proiect. Eu citesc în continuare şi revistele pe hîrtie, deşi se pare în România există cele mai multe reviste culturale pe cap de locuitor din Europa de Est, câteva mii, dar le acord tot mai puţin timp, pentru că ştiu că în multe funcţionează încă autocenzura sau cenzura. Din acest motiv nu am publicat niciodată în asemenea reviste, ci doar în cele câteva în care sunt lăsat să-mi exprim liber ideile.

In memoriam George Pruteanu

George Pruteanu, omul, modelul de civilitate absoluta, incepind de aseara, 27 martie 2008, nu ne mai spune nici o vorba. Datorita lui, multi dintre noi am invatat ca a vorbi corect si coerent este o dovada de respect fata de tine in primul rind, dar si fata de ceilalti. Datorita lui, am invatat ca limba romana are comori, care ar fi pacat sa fie pierdute, datorita aglomerarii ei intr-un talmes-balmes, pe care-l numea cu nedisimulat dispret romgleza. Omul acesta, pe care multi l-au iubit neconditionat, dar si citiva l-au hulit nemeritat, a adus un plus de onoare si decenta in toate discutiile la care a participat – si aceasta indiferent de calitatea interlocutorilor, sau de convingerile acestora.
Niciodata nu am fost interesat de factorul politic, care a existat si in discursul Domnului Pruteanu. Dar modul in care a stiut sa-si exprime ideile, chiar si cind era in dezacord cu modul de a gindi al majoritatii, mi l-a facut drag.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

Starea bibliotecilor

Numarul 215 din 27 martie 2008 al revistei Dilema veche propune ca tema centrala de dezbatere “Starea bibliotecilor”, si este pusa sub un citat extras din Umberto Eco: “Rolul cel mai important al bibliotecii este de a favoriza descoperirea acelor carti despre a caror existenta nu stiai, dar a caror importanta se dovedeste pina la urma capitala”.
In primul rind, semnalam din acest grupaj articolul colegei noastre, masterand in Bibliologie si Stiinta informarii la Universitatea Ilinois , Claudia Serbanuta. (Sper sa nu-mi fie luat in nume de rau apelativul de colega: ne leaga aceleasi preocupari si pasiuni biblioteconomice, ca si cele de bloggeri pe aceasta tema). Articolul are un titlu incitant: “Are vreun viitor biblioteca in Romania ?”, si plecind de la citeva premise istorice, ajunge sa faca o analiza detailata si cit se poate de exacta a situatiei bibliotecilor din tara . Dupa ce se trece in revista aportul unor mari personalitati, ca Nicolae Cretzulescu, Spiru Haret sau Nicolae Iorga in promovarea unei legislatii a bibliotecilor sincrone cu cele mai avansate legi europene din domeniu, Claudia Serbanuta arata:
“Perioada comunista a fost la fel de neagra pentru biblioteci ca pentru intreaga societate. Cit de mult s-au modificat rolurile bibliotecii in societate, ce au insemnat cenzura si propaganda in biblioteci, in ce fel a afectat desfiintarea specializarii biblioteconomice, din cadrul universitatilor, profesia de bibliotecar, sunt intrebari care incet, incet, poate prea incet, incep sa capete raspunsuri. Un lucru cert este insa ca, in aceasta perioada, izolarea bibliotecilor noastre a condus la ratarea unei mari schimbari care a avut loc in viata culturala europeana. Pentru Europa de Vest, anii ’60 au insemnat transferarea accentului de la cultura monolit elitista la cultura populara”.
In continuarea articolului, Claudia Serbanuta analizeaza perioada de tranzitie (as spune, fara sfirsit) care caracterizeaza sistemul romanesc de biblioteci din anul 1990. Astfel, se specifica faptul ca:
“Bibliotecile ar trebu isi ar putea sa ajute la alfabetizarea informationala a populatiei. Din pacate insa, ele sunt prinse intre cel putin doua cercuri vicioase. Primul se formeaza pornind de la presupunerea ca bibliotecile reprezinta o parte importanta a societatii informationale. Toate finantarile externe care se refera la sustinerea acestei noi societati considera subinteles acest lucru. Cind banii ajung insa in Romania, factorii de decizie nu considera bibliotecile potrivite pentru astfel de misiuni, asa ca investesc in centre de documentaresi informare, pe care le construiesc de la zero, dar care nu au profesionisti si nu au reteaua formata. Pe de alta parte, administratia romana este prea saraca pentru a sustine reteaua existenta de biblioteci, asa ca spera sa primeasca ajutor din partea Uniunii Europene… Cel de-al doilea cerc vicios , poate mai periculos decit primul, se manifesta la nivel local. Bibliotecile incearca sa satisfaca cerintele publicului cu toate mijloacele pe care le au la dispozitie. Publicul care foloseste biblioteca s-a obisnuit insa de atita amar de timp cu oferta ei limitata, stie la ce sa se astepte, asa ca nici nu se gindeste ca ar putea sa ceara mai mult. Nefacindu-si cunoscute nevoile informationale nou aparute (accesarea informatiei online, a materialelor media, de exemplu) , bibliotecarii nu le considera importante.”
Am redat in extenso pasaje din acest articol, considerind ca pune degetul pe rana; activitatea bibliotecilor din Romania nu se desfasoara nici pe departe la cerintele secolului al XXI-lea, si lozincile patriotarde nu-si au locul aici. Una dintre cele mai imperioase necesitati ale perioadei actuale in Romania este asezarea societatii pe baze noi, sanatoase, baze in care cultura si civilizatia trebuie sa-si asigure un loc primordial. Iar acest lucru se poate realiza si prin intermediul bibliotecilor, de orice tip ar fi ele – publice, universitare, academice , profesionale, etc.
In grupajul realizat in revista Dilema veche mai pot fi intilnite: o expunere de motive, in articolul Stelei Giurgenu (“De ce bibliotecile? Din n motive) . Articolul prezinta o analiza a inutilitatii si inaplicabilitatii (scuzati barbarismul) Legii 334 (Legea Bibliotecilor), care arata foarte frumos pe hirtie, dar nu poate fi pusa in practica – dovedindu-si inutilitate (aici isi are locul o informatie din acelasi grupaj: Bucurestiul – conform acestei legi – ar trebui sa detina 1 biblioteca publica la 25.000 de locuitori; asadar, grosso-modo, ar trebui sa aiba 80 de sedii de biblioteci publice; in realiate detine doar 33, cu perspectiva deschiderii in urmatorii ani a dosr 2 sau 3 noi). Un capitol al articolului Stelei Giurgeanu este chiar intitulat “Principii moderne intr-o Romanie arthaica”, deplingindu-se faptul ca intr-o serie de biblioteci publice – din Bucuresti sau din tara – accesul liber la raft este statuat si aplicat, dar unele biblioteci nu au grup sanitar, sau functioneaza in spatii de 60-80 metri patrati (in loc de 375, prevazuti de aceeasi lege), in care se afla depozitate (alt termen nu este aplicabil) 30.000 sau mai mult de volume… In acelasi articol mai este pusa si problema casarilor (carti uzate fizic sau moral), care sunt arse, in loc sa fie vindute pe un pret modic. Aceasta din cauza prejudecatii ca bibliotecile publice ar trebui sa fie nelucrative…
Tot Stela Giurgeanu semneaza si articolul “O insula de normalitate” – referindu-se la sediul Bibliotecii Centrale Universitare. Aici ar trebui completat articolul si cu alte exemple dintre bibliotecile judetene: cele de la Brasov , Baia Mare sau Galati sunt exemple de implementare a noului in activitatea de biblioteca. In ultima vreme, si Biblioteca Metropolitana face eforturi deosebite de intrare in secolul XXI – in primul rind, prin digitalizarea fondului principal de carte si presa, apoi prin deschiderea unor noi sedii sau redeschiderea altora, modernizate. Mai semnalam si interviul cu secretarul general al Ministerului Culturii si Cultelor, Virgil Nitulescu (apropo, cred ca aceste doua functii ale Ministerului ar trebui separate intr-o viitoare organigrama guvernamentala), precum si articolul “Of, biblioteca mea (nationala)”.