Acum câteva zile primesc vizita unui ziarist serios. Un reporter de la o publicaţie cu oarece anvergură şi reprezentare pestriţă în comunitatea constănţeană, dar cu nume frumos: Cuget liber. Se prezintă şi îmi spune că vrea să-mi ia un interviu.
„Mie? ”, întreb voiniceşte, „ori vreţi un interviu cu persoana cea mai avizată din bibliotecă?” (nota bene: instituţia noastră are un purtător de cuvânt care nu semnează Ionel Alexe).
„Nuuu!”, zice zâmbind şăgalnic, „cu dumneavoastră” şi îşi motivează în două vorbe alegerea. Ceva legat de nişte expoziţii realizate de mine în bibliotecă.
„Bun atunci”, zic, „trebuie să ştiţi că eu ţin să văd întrebările înainte de antamarea colaborării, să răspund pe-ndelete şi să corectez textul înainte de publicare”.
Ziaristul e de acord pe loc şi trecem la treabă. El concepe întrebările, eu îmi iau un răgaz să răspund la ele. Întrucât unele dintre chestiuni necesitau explorări mai adânci, „şterg colbul de pe cronice bătrâne” şi construiesc şarpanta textului. Când e gata i-l trimit, relativ mulţumit. În câteva zeci de minute ziaristul răspunde cu mulţumiri în introducere şi (stupoare!!) regrete în intrigă, desfăşurare şi punct culminant. În deznodământ formulează solicitarea de renunţare la formatul de interviu şi acceptarea metamorfozei textului în articol semnat de (aţi ghicit) sobrul nostru ziarist.
„Ziarul nostru”, îmi mărturiseşte franc reporterul, „este unul de informaţie brută, de lectură rapidă. Este imposibil să mă înfăţişez la Cuget cu un interviu, pentru că nu va fi publicat, pe motiv ca interviurile nu se citesc. De asemenea, proza dvs. nu se potriveşte într-un ziar ce se adresează omului de pe stradă, din faţa chioşcului, deci nu se pune problema ca ea să rămână aşa cum este. De aceea va propun un compromis: voi scrie un articol pe baza informaţiilor primite de la dvs., chiar citându-vă în vre-o (sic!) două ocazii…” Etc, etc, etc. Cu glas stins refuz generoasa ofertă.
„E adevărat”, îmi spun, „nu se poate înfăţişa omul cu un interviu la Cuget, fiindcă… Iar proza mea…. ce sa mai zic, nu se potriveşte deloc într-un ziar care…”
Închei discuţia cu reporterul, dar după doar câteva minute, încep alta, pe aceeaşi temă, cu şefa secţiei culturale a publicaţiei în cauză.
„Ce vreţi dumneavoastră, domnule?!” zice ea, iritată, prea aproape de receptor. „Ţineţi cu tot dinadinsul să apăreţi intervievat în paginile ziarului nostru. De ce nu-l lăsaţi pe redactorul nostru să scrie un articol despre biblioteca în care lucraţi? Nu vreţi să vă apară şi poza la ziar?” Îmi înghit cuvintele şi pun capăt convorbirii ţinând strâns în mână negaţia.
„Parcă sunt ridichea uriaşă din poveste”, susur sinelui, încercând să mă calmez, „dar cu finalul schimbat!”. Schimbat?
Presată de a patra putere în statul de drept, mârâită de câinele de pază al democraţiei, direcţiunea bibliotecii îmi aplică 100 de pascali şi 10000 de volţi. Ziaristul sobru se prinde de ridiche, şefa de secţie se prinde de ziarist, redactorul şef se prinde de şefa de secţie, direcţiunea se prinde de redactorul şef şi trag, trag, iar ridichea se smulge. Articolul apare într-una din zilele următoare . Ideile mele? Le-am recunoscut ici colo. Aşa cum îşi recunoşti maşina lovită de un tractor. Desigur eram şi citat. O singură dată. Cu o frază în care menţionam adresa bibliotecii.
„E-atât de frumos să fii bibliotecar!!”
Filed under: Bibliotecari, Biblioteci publice | Tagged: Add new tag | 4 Comments »